Închiderea societății deschise?
– Europa va deveni cu adevărat o ţară, mă rog, o „uniune“, o „federaţie“, doar atunci cînd va exista o singură limbă, ca în Statele Unite!
– Chiar credeţi asta? – mă îndoiesc eu, politicos.
– Categoric! Mai mult, este pe cale să se întîmple. Iar pentru generaţia de acum nici nu va fi vreo problemă să aibă ca limbă oficială engleza, practic sînt obişnuiţi de mici să o vorbească din cauza Internetului...
– Nu cred că francezii, de pildă, vor renunţa vreodată să vorbească limba lor! – mă împotrivesc eu.
– N-am spus asta! Sigur că vor continua peste tot graiurile parohiale, dar va exista o unitate de comunicare administrativă. Spre asta se îndreaptă omenirea, nu vedeţi? Economic, politic şi moral chiar, fragmentarea asta pe naţiuni, cu mii de frontiere, nu mai este viabilă, e depăşită.
Discuţia a continuat cu prezentarea altor imperative ale „satului planetar“, în care tînărul om de afaceri credea sincer şi documentat. Viitorul apărea clar, dezirabil şi inevitabil, doar presărat, pe ici, pe colo, cu cîteva inevitabile obstacole de parcurs.
Întîmplarea a făcut însă ca tocmai în ziua aceea să fi primit din Franţa şi să fi deschis cartea recentă a lui Régis Dubray, intitulată Elogiul frontierelor. Viitorul apărea acolo mai degrabă sub semnul unei întrebări majore. Am fost crescuţi în convingerea că o societate bună este o societate deschisă, de la medicii fără frontiere de ieri la vameşii fără frontiere de mîine. Dar cosmosul în general este mai întîi de toate diferenţiere, iar pentru organismele vii la început a fost pielea, membrana care a despărţit primele două celule: frontiera este bonne à vivre, conchide Dubray, parafrazîndu-l pe Lévi-Strauss. „Puternica dorinţă de a dura o înscrie în programul a tot ceea ce mişcă şi respiră. Iubitorii noştri de «fără frontiere» vor oare să şteargă astfel inconvenientul de a se fi născut? Dacă fiinţa şi limita apar împreună şi una prin cealaltă, ambiţia lor ar fi de fapt o abdicare? O boală a bogăţiei? Europa, omul bolnav al planetei?“
Reflexul contrar şi durabil al împrejmuirii şi localizării, Dubray îl citeşte în banalitatea tradiţiilor şi a nostalgiilor active: „La cei aşezaţi de mai multă vreme, ubicuitatea betonului şi tele-ce-ştiu-eu-ce provoacă de asemenea un apetit de bio şi de broccoli fiert. De arbori genealogici şi de arte primare. (...) De asemenea, cu fiecare salt în viitor, pofta de revenire la bunica, sau la ceea ce credem că a fost ea, mai face un pas înainte. (...) Este ca şi cum ar exista o înţelepciune a corpului, cel social inclusiv, ca şi cum nevoia de apartenenţă ar avea termostatul său ascuns. Cînd nu mai ştii cine eşti, te simţi prost cu toată lumea – şi în primul rînd cu tine însuţi.“
Dubray nu face nici cea mai mică referinţă concretă, politică sau economică, la contextul actual, şi nu-l interesează nici „detalii tehnice“ precum spaţiul Schengen, ci exprimă doar acest malaise european care se face tot mai simţit în ultima vreme, acest sentiment ce devine angoasant că „termostatul“ bătrînului continent dă semne de defecţiune, că Europa în ansamblul său nu mai ştie cine este şi, în consecinţă, se simte prost cu toată lumea. Din această perspectivă de principiu, cotidianul romilor noştri sau al arabilor lor este doar o mîncărime neplăcută, dar trecătoare, pe corpul unei Europe care a început să se simtă prost în pielea ei.
Elogiul frontierelor nu este decît o carte de intelectual rafinat. Semnificaţia ei, precum şi a celorlalte texte similare care au apărut în ultima vreme, depăşeşte însă cu mult sfera livrescului academic. Ea exprimă o tulburare de sistem şi traduce sui generis nervozitatea politică deja vizibilă în jurul acestei probleme.
Multiculturalismul a eşuat – anunţa nu de mult cancelarul Germaniei. Este o declaraţie politică majoră şi deosebit de riscantă într-o „societate deschisă“, anunţînd însă o posibilă revizuire structurală profundă a însuşi principiului „deschiderii“ în raport cu care diferitele măsuri europene recente, mai mult sau mai puţin populiste, nu sînt decît jocuri de glezne, mici încălziri tactice înaintea unei decizii strategice. Va dori – şi va putea – însă Europa să elaboreze o astfel de strategie care presupune şi o revizuire fundamentală a întregii sale ideologii? Cum ar putea fi gîndită şi legitimată atunci o relativizare a deschiderii pe care criza nu a făcut decît să o aducă pe agenda conştientă a populaţiilor? Cum va arăta în acest caz relaţia dintre democraţie şi piaţă, cei doi piloni pe care s-a construit Occidentul actual, şi care se dovedesc tot mai dificil de conceput ca o unitate de interese, economicul cerînd mobilitate iar politicul fiind speriat de gestionarea acesteia? Europa pare să nu aibă încă răspunsul la aceste întrebări. Dar nici preşedintele Bush nu părea să viseze la „axa Răului“ pe vremea cînd Huntington lansa Ciocnirea civilizaţiilor...
Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte a sa este Sfîrşitul jocului. România celor 20 de ani, Editura Curtea Veche, 2010.