Încărcătură socială
„Românii cară totdeauna multe bagaje.“ A fost formula cu care un cunoscut stabilit de multă vreme la Londra ne-a întîmpinat în anii ’90. Privea fix către geamantanele noastre. Chiar dacă noi duceam atunci şi lucrurile unor prieteni, ştiam că, în esenţă, avea perfectă dreptate. În acele vremuri, pe unde-i întîlneai, prin străinătate, românii cărau geamantane şi genţi uriaşe, plase sau sacoşe. Chiar şi consilierii prezidenţiali sau parlamentarii aflaţi în primele lor delegaţii oficiale prin Occident erau adeseori surprinşi de presă, în momentele neoficiale, cărînd sacoşe burduşite cu mult rîvnitele haine şi produse vestice, de la magazine către hotel sau de la hotel către aeroport. Ştim bine însă că, imediat după Revoluţie, nu numai lucrurile apusene erau la mare căutare, ci şi mărfuri din ţări mai apropiate şi mai orientale. Era vremea cînd „se făcea“ Turcia, Ungaria sau Polonia. Drumurile dinspre vămi erau pline de indivizi îmbrăcaţi de cele mai multe ori în haine de blugi care aveau atîrnate pe umeri celebrele „maimuţe“, acele uriaşe genţi cilindrice ieftine, de pînză, în care se cărau tot felul de lucruri ce aveau să fie vîndute în primele centre de desfacere ale comerţului liber, aşa-numitele consignaţii, care mai apoi aveau să fie înlocuite de ceva mai rafinatele buticuri.
În interiorul ţării, oamenii continuau să care lucruri dintr-o parte în alta, în special mîncare, aşa cum făcuseră şi în ultimii ani ai comunismului, cînd ţăranii cumpărau pîine de la oraş şi o transportau acasă în sat cu trenul sau cu rata, în saci pe care abia îi puteau duce în spate, iar orăşenii veneau de la ţară cu porci întregi tranşaţi (uneori chiar vii), cu damigene de căpşunică sau zaibăr (de care pomenea Amza Pelea în celebrele sale momente cu Nea Mărin). Înaintea Crăciunului şi a Anului Nou, cu toate restricţiile de circulaţie şi de benzină din acele vremuri dinainte de ’89, între sate şi oraşe, şoselele se umpleau de Dacii, aproape tîrîindu-şi burţile de tablă pe asfalt, de burduşite ce erau. Apoi, mi-aduc aminte foarte bine de momentele dinaintea unui Revelion din anii ’90, petrecut într-o casă de la munte, cînd invitaţii care urmau să vină dădeau telefoane peste telefoane ca să întrebe ce să mai aducă de mîncare. Un amic, disperat de ce se adunase deja, le striga să vină cu mîna goală, că bucătăria e plină de mîncare pînă la genunchi. Evident că nimeni nu l-a crezut, iar fiecare îşi avea de adus caltaboşul de la mama, sarmalele făcute de soacră sau salata de boeuf garnisită de el însuşi. În cele din urmă, înălţimea pachetelor cu mîncare a ajuns pînă la brîu.
În anii ce-au urmat, cînd numărul drumurilor încărcate în scopul stingerii senzaţiei naţionale de foame s-a mai redus, locul lor a fost luat de transporturi particulare de mobilă, aparate şi materiale de construcţii. Unele autoturisme aveau montate pe capotă portbagaje improvizate, la altele fuseseră scoase banchetele din spate, pentru a fi mai încăpătoare. Pe capote puteai vedea canapele, dulapuri, saltele, ţevi sau calorifere legate cu sfoară sau cu bandă adezivă. Imaginea frigiderului, mai vechi sau mai nou, iţit din portbagajul deschis al maşinii era cît se poate de obişnuită (cel nou era adus de la magazin în apartamentul din oraş, cel vechi era mutat către casa părinţilor de la ţară). Unii au constatat apoi un fenomen paradoxal: oricît de mare ar fi, portbagajul unei maşini e la fel de neîncăpător. Eu aşa am ajuns, de exemplu, să-mi doresc o maşină fără portbagaj.
Hipermarketurile de la marginea oraşelor şi declinul magazinelor mici au venit exact la timp pentru a ne menţine acest antrenament la cărăuşie. Adică, în loc să iei un iaurt, două felii de carne şi o sticlă de apă plată de la colţul străzii, te duci la hipermarket şi-ţi umpli portbagajul cu mîncare pentru o săptămînă.
Şi a venit şi vremea în care românii au început să se confrunte, în mod destul de dramatic şi în proporţii de masă, cu limitele de greutate impuse pentru bagajele de la avion. Prea mulţi aveau nevoia sau, în orice caz, tendinţa, de a le depăşi.
Aş fi zis că totuşi lucrurile s-au mai reglat în ultimii ani, că nevoia fizică şi mentală de a duce dintr-o parte în alta mîncare şi diverse alte lucruri s-a mai estompat sau că formele de transport sînt mai adecvate, mai civilizate şi obiectele cărate (tot mai inutile) nu se mai văd. În ultimul weekend trecut însă, întîmplarea a făcut că am văzut o Dacie veche plină de prosoape, cu un mic loc lăsat, ca alveolă, cît să încapă şoferul slăbuţ, alte două Dacii pline ochi şi acoperite şi pe dinafară de piei de oaie, printre care şoferul abia de mai vedea drumul, un Tico îngropat literalmente în pepeni şi un Jeep Grand Cherokee trăgînd o remorcă delabrată în care se bălăbănea periculos o ditamai toaleta ecologică albastră, la mîna a doua (toaleta, nu maşina). Poate că e doar o întîmplare fără legătură cu statistica. Sau poate că, pe nesimţite, ne întoarcem la metehnele de altădată. În orice caz, sînt convins că s-ar putea face o corelaţie ştiinţifică (dacă nu s-a şi făcut deja) între numărul sau greutatea medie a bagajelor pe care le poartă locuitorii unei ţări ori regiuni şi gradul de înapoiere, angoasele şi sărăcia societăţii în care trăiesc.