Încălzirea globală încă n-a ajuns în România

Pedalează, mută de uimire, sleită de puteri, pierdută în hățișul infrastructurii noastre rutiere. Sau a luat trenul Timișoara-Iași. Ori Constanța-Satu Mare. Ca-n variantele alea, groaznic de autodepreciative la adresa nației, ale bancurilor cu criza mondială sau cu sfîrșitul planetei. Catastrofa n ajunge la noi, pentru că sîntem în urmă cu cîteva zeci de ani. Unii spun bancurile astea cu o plăcere erotică. Nu-și dau seama cît de toxic și de eroziv lucrează în adîncul minților noastre. Pare doar o formă de autoironie sau de cinism. De fapt, poate fi mult mai mult. Erotismul automutilării e gata oricînd să pară eroism al eternei suferințe. Uneori se amestecă atît de mult, încît nu mai știi care-i care. Ca n monstruoasele lupte de cîini, în care se vede doar o învălmășeală scăldată-n icnete, sînge și praf. Cînd zici bancuri de astea, mai poate fi prin preajmă și o cumplită amărăciune. O depunere definitivă a armelor oricărei speranțe. Un fel de toast, plin de entuziasm rătăcit și bolnav, în cinstea nemărginirii eșecului. Ce s-alegi din tabloul ăsta atît de descurajant?

În Mersul trenurilor, din septembrie 2019, pe ruta Constanța-Satu Mare, găsești șase variante de călătorie, cu următoarele durate: 19 ore și 37 de minute, 18 ore și 17 minute, 21 de ore și 11 minute, 19 ore și 14 minute, 23 de ore, 24 de ore și 28 de minute. Cum să-ți mai pese de încălziri globale, cînd tu călătorești o zi întreagă, cu trenul, de la un capăt la altul al țării? În timpul ăsta, dacă trenurile ar merge și aici cum merg pe la alții, ai ajunge în Franța. Iar situația nu e deloc mai simpatică în eventualitatea în care te-ai apuca să faci drumul cu mașina. Dimpotrivă. Și-n varianta asta te lovește junghiul teribil al descumpănirii. Te simți neputincios, iar soluția cea mai la îndemînă pare eternul „Dă-i, bă, dracu’! Noi să fim sănătoși…“. Asezonezi starea asta cu un banc plin de aromele renunțării la orice și pe urmă dai toată trebușoara la cuptorul mărețelor noastre înjurături. Mai băgăm și-o filozofie, așa, ca floricică stilistică. O de-aia care zice că așa sîntem noi, paradoxali și unici, ne răcorim doar cu fierbințeli. Și cînd te ia valul ornării discursului, chiar dacă dai în delir, durerea devine mai ușoară. Suferi crunt, sigur că da. Dar o faci cu stil. Și tot așa, la nesfîrșit, prin răgăliile tuturor cuvintelor, pînă la căderea în transă. Cînd singurul alean, pentru unii, e să bată cîmpii. Iar pentru alții să-și ia lumea-n cap.

Pare că toate poveștile astea cu încălzirea globală și cantitățile incomensurabile de plastic aruncat în ocean și peste tot în natură, tăierea dementă a pădurilor și secarea sălbatică a oricărei urme de resursă vie sînt niște capricii ale unora care o duc boierește și se plictisesc. În tristețea noastră de oameni care se simt umiliți și batjocoriți de unii de-ai noștri, care ne conduc și-și văd de prosperitatea lor, nu de a celor pe care i reprezintă, problemele altora ni se par complet ridicole. Și enervante. Și sîcîitoare. De-a dreptul jignitoare. Tot resentimentul adunat în epoci istorice se revarsă pe felul ăsta de probleme, care par la mare distanță de noi. Analiza mecanismelor prin care se construiește „șmecherul“ care „te face“ e mult mai tentantă decît orice altceva. E și treabă moștenită, e și chestie de stil, poate fi și amuzantă, dă loc unor stări și reacții foarte diferite. Conține un mare potențial de divertisment. Chestiile astea cu natura n-au nimic atractiv. Nu sînt spectacol, nu dau emoții, nu creează stări. Natura nu ne-a umilit și nu ne-a jucat în picioare. E o noțiune vagă. O abureală cu care „ăia de dincolo“ îi manipulează „pe proștii lor“.

Nu ne dăm seama că șmecherul pe care-l analizăm și-l ridiculizăm în același timp, ăla pe care îl respectăm sau îl admirăm fără să știm sau fără să recunoaștem, ăla care ne ocupă tot orizontul preocupărilor, tartorul se tăvălește de rîs pe seama felului ăstuia de frămîntări. E modelul universal al tuturor tartorilor. Cu cît pun presiune de stăpîni pe lumea care cască ochii la ei, cu atît sînt mai „interesanți“. Și confiscă tot spectacolul. Iau toată scena. Nu mai ai ochi și urechi pentru altceva. Și le faci jocul. Te uiți doar la ei. Te gîndești doar la ei. Și ai senzația că modelul lor e etern. Implacabil. Mai puternic decît orice forță din universul ăsta. Îi ajuți enorm să acumuleze energie și teren. Îi alimentezi. Nu-ți dai seama că tensiunea asta continuă creează cohorte de „dujmani“ imaginari cu care te-apuci să lupți absolut în zadar. Îi ajuți să-ți picure în suflet că trebuie să fii „supraviețuitor“ în „jungla vieții“. Și-ncepi să trăiești, fără să știi, cu obsesia de a supraviețui, nu cu dorința de a trăi. Nu mai contează ce e în jur. Tu și-ai tăi să fiți, măcar cumva, „în siguranță“. Cine mai stă să definească „siguranța“ asta?

Și totul devine o retragere din fața pîrjolului. O strategie de a te strecura prin talazurile de mulțime, care ezită și nu știe încotro s-o apuce. Dar, dacă te uiți cu un pic de atenție în jur, dacă dai volumul un pic mai jos sau, mai bine, dacă scoți măcar pentru cîteva minute toate ștecherele din prize, peisajul va arăta altfel. Se va vedea și se va auzi complet altceva. Nici măcar nu trebuie să te uiți în alte direcții. Ci tot la tine însuți. S-ar putea să fie o mare surpriză. Dacă motorul autobatjocoririi ia o pauză, fie ea și foarte scurtă, se pot în­tîmpla lucruri mari. Se poate vedea o lume unde un gest de demnitate îl alimentează pe celălalt. Se poate vedea că a renunța să arunci pe jos un muc de țigară poate însemna enorm de mult. Mult mai mult decît ne-am închipuit. Iar de-aici pot pleca alte și alte minunății, deși chestia cu mucul de țigară poate fi doar o metaforă. Pentru că, în rest, după cum se știe, gusturi pentru chestii stilistice avem din belșug.