Încă o nedreptate
Nu numai în pretoriul justiției se săvîrșesc nedreptăți. Judecățile de valoare, indiferent cine este autorul lor, pot fi și ele nedrepte. Istoria filosofiei, istoria literaturii, istoriografia sînt pline de nedreptăți. De ce nu s-ar lăsa influențați jurnaliștii și comentatorii politici, istoricii ideilor și cei ai mentalităților de umorile, afinitățile, simpatiile, antipatiile și idiosincrasiile lor? Cine nu săvîrșește nedreptăți mai mici sau mai mari aproape în fiecare zi? Cine nu greșește în aprecierea prietenilor sau a inamicilor ori în aprecierea de sine? Iar cînd este vorba despre oamenii politici, lista motivelor pentru care pot fi acuzați este atît de mare încît s-ar părea că față de ei nici o judecată de valoare, oricît de severă, nu este nedreaptă. Asemenea judecăți demolatoare se extind de la politicienii prezentului (în treacăt fie spus, nu toți aceștia sînt o apă și-un pămînt, iar nuanțele ar fi potrivite și în privința lor) la cei din trecut și sînt pe cît de tentante, pe atît de exorbitante. Echilibrul, prudența, moderația, justa măsură, situarea în context și adoptarea unor criterii adecvate acestuia ar trebui să însoțească spiritul critic chiar și cînd este vorba de evaluarea oamenilor politici, pentru a evita sau a diminua judecățile nedrepte. Nu de puține ori, sub influența corectitudinii politice, personalitățile istorice sînt evaluate prin folosirea unor grile care sintetizează dogmele diferitelor variante ale acestei ideologii. Iar dacă personalitățile respective, indiferent dacă au trăit în urmă cu secole sau cu milenii, nu intră în tiparele ideologice, statuile lor trebuie să fie distruse în mod ritualic, așa cum se ardeau cărțile în piețele publice de-a lungul secolului XX. Asemenea exagerări sînt așa de numeroase în zilele noastre încît anomalia pare să fi devenit firească, iar firescul este marginalizat. Este cu atît mai îngrijorător faptul că astăzi, cînd multe stau „cu susu-n jos”, cum ar spune Eminescu, chiar și unii dintre cei care se opun valului nivelator al corectitudinii politice nu sînt suficient de atenți cînd utilizează, în retorica lor, voluntar sau involuntar, instrumente și metode care ar putea să fie confundate cu unele din arsenalul acestei ideologii.
Istoricii mentalităților și experții în psihologie socială au scris mult despre originile și formele de manifestare ale corupției, nepotismului și clientelismului în România, cu precădere în regiunile care alcătuiau Vechiul Regat. Aceste tare sociale au preexistat statului român modern, iar întemeietorii acestuia și-au propus, între altele, și reducerea fenomenelor de corupție, nepotism și clientelism. În ambianța europeană pașoptistă, liberalii români au conturat, în egală măsură, proiectul național, proiectul democrației constituționale și proiectul de modernizare a României. Timp de mai bine de un veac și jumătate, la aceste proiecte s-au asociat, într-un fel sau altul, conservatori în perioada antebelică (mai ales Carp și Maiorescu), Take Ionescu (înainte, în timpul și imediat după Primul Război Mondial), diferite partide din perioada interbelică, precum și mai toate partidele din perioada postdecembristă. Chiar și partidul comunist a adoptat o variantă – e adevărat, violentă – a proiectului de modernizare și o variantă denaturată a proiectului național, în forma național-comunismului. Toate aceste trei proiecte presupuneau, cel puțin declarativ, o etică politică distanțată de corupție, nepotism și clientelism. Este adevărat că nici unul dintre aceste trei proiecte politice nu a fost împlinit în totalitate, ceea ce se poate reproșa în primul rînd liberalilor, atît celor din timpul regelui Carol I și din timpul regelui Ferdinand, precum și, mai ales, celor din timpul regelui Carol al II-lea. Liberalii din perioada postdecembristă sînt și ei restanțieri în această privință. Dar, oricît de severă ar fi judecarea liberalilor din toate perioadele istorice în care au fost activi, fără cele trei proiecte inițiate de ei în ambianța europeană pașoptistă și susținute ulterior cu mai mult sau mai puțin succes, cu eșecuri mai mari sau mai mici, România de astăzi nu ar fi existat, ca stat, ca națiune, ca membră a Uniunii Europene și a NATO, ca democrație constituțională, ca economie de piață liberă, întemeiată pe proprietatea privată. La prima vedere, această judecată de valoare ar putea să pară exagerată, mai ales din perspectiva ultimelor „isprăvi” ale PNL (determinate însă, în bună măsură, de președintele Iohannis), dar o examinare cu spirit critic, chiar foarte sever, a evenimentelor și a proceselor istorice, a programelor politice, sociale și economice, începînd de la mijlocul veacului al XIX-lea, învederează că această concluzie este rezonabilă. Fără a face un inventar al momentelor în care Ion C. Brătianu și Ionel Brătianu au fost prezenți și activi, influențînd mersul evenimentelor istorice, orice observator onest nu le poate contesta contribuția substanțială la realizarea, chiar și parțială, a proiectului național, a proiectului de modernizare și a proiectului democratic-constituțional. Faptul că nu au fost înlăturate sau diminuate corupția, nepotismul și clientelismul nu le este imputabil, în primul rînd, Brătienilor. Iar a asocia brătienismul cu aceste vicii sociale și a afirma complementaritatea dintre brătienism și pesedism sînt afirmații nu numai nedrepte, ci și exorbitante, cu totul străine de spiritul critic.
În acest context, nu mai este de mirare că a trecut aproape neobservat bicentenarul nașterii lui Ion C. Brătianu. Desigur, principalii responsabili sînt liberalii de astăzi, care și-au uitat rădăcinile și s-au îndepărtat de spiritul, în egală măsură vizionar și pragmatic, al Brătienilor. După cum tot liberalii de astăzi sînt responsabili că nu au marcat în nici un fel refacerea monumentului lui Ion C. Brătianu din Piața Universității.
Din fericire, ramura literară a familiei Brătianu se bucură de mai multă recunoaștere decît ramura politică (din care nu ar trebui uitați Dimitrie Brătianu, Vintilă Brătianu, Constantin Brătianu și Gheorghe Brătianu). Au fost republicate scrierile Sabinei Cantacuzino și ale Piei Alimăneștianu, fiicele lui Ion C. Brătianu, respectiv surorile lui Ionel Brătianu. În Istoria critică a literaturii române, Nicolae Manolescu a făcut un act de dreptate așezîndu-l pe Ion Pillat, descendent direct al lui Ion C. Brătianu și nepot de soră al lui Ionel Brătianu, în galeria celor cinci mari poeți din prima jumătate a secolului trecut, alături de Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Ion Barbu și George Bacovia. Recent, ca un fel de compensație pentru ignorarea bicentenarului nașterii străbunicului său, Ion C. Brătianu, s-a bucurat de mai multă atenție, cu ocazia centenarului nașterii, Dinu Pillat, scriitor rafinat și caracter indestructibil, neîngenuncheat de închisorile comuniste. Cărțile de poezie, cele de proză și cele de dialoguri publicate în ultimul deceniu de Monica Pillat – fiica lui Dinu Pillat, nepoata lui Ion Pillat și stră-strănepoata lui Ion C. Brătianu – împlinesc, la cote estetice înalte, destinul ramurii literare a familiei Brătianu.
Valeriu Stoica este avocat și profesor de drept civil la Facultatea de Drept a Universității din București.