Înainte era o ordine, domnule! Ştiai o treabă

Zilele trecute, într-un bar din sta­țiu­nea Straja, lîngă Lupeni, un tro­glodit – mare, chel, posesor de trei cefe – lasă lată o tînără salvamontistă, după ce îi aplică un pumn în plină figură. A nu se formula nici o suspiciune la adresa vreunei intenții de discriminare a tipilor mari, chei, posesori de multe cefe. Acesta nu este portretul-robot al imbecilului românesc sau universal, pentru că există nenumărați indivizi absolut normali, care prezintă semnalmentele astea, fără a se manifesta ca niște bestii pline de spume, gata oricînd să te adoarmă cu un pumn în freză. Nenea ăsta din Lupeni – cel puțin așa zic știrile – a mai fost închis pentru tentativă de omor și lipsire de libertate. Cică, în urmă cu niște ani, alături de niște ciraci, l-a răpit pe un nefericit, l-a bătut de abia l-a lăsat cu suflare, după care l-a dat un pic la niște cîini de luptă pe care îi creștea el blajin, ca iubitor de animale și împătimit de natură. A făcut niște ani de pușcărie pentru chestia asta, dar a ieșit, eliberat condiționat.

În seara în care a lăsat-o leșinată din­tr-un pumn pe tînăra salvamontistă, individul se găsea la masă cu un jandarm aflat în timpul liber. Omul legii n-a părut prea impresionat de gestul convivului, așa că-și fuma liniștit țigara, în vreme ce victima amicului său zăcea pe jos. Abia pe urmă s-a aflat că și jandarmul ăsta avea problemele lui. Că, totuși, el a fost cel care i-ar fi acordat primul ajutor fetei, scoasă afară pe brațe de cîțiva prieteni, că s-ar fi ales cu o tăietură la gît într-o poveste mai veche, cînd ar fi intervenit, c-o fi și-o păți. E foarte posibil ca bietul om să fi fost, la un moment dat, un erou, iar de data asta să nu fi avut nici măcar timp să respire. Sau să nu fi reacționat energic, de teamă să nu pățească la fel. Sînt o sumedenie de posibilități. Dar e foarte greu să treci peste așa ceva. Pentru că i se ceruse să nu mai fie atît de zgomotos, un tembel cît un siloz de cereale lovește o femeie pe care o lasă lată, apoi îi mai pocnește sănătos și pe alți doi tipi din barul cu pricina. Și toate astea după ce stătuse la masă cu un jandarm.

Unii vor zîmbi cunoscător, alții vor ridica o sprînceană care vrea să zică, deseori, că tot restul lumii e de o naivitate dezarmantă. Mesajul limpede al acestor gesturi de „expert“ e cam așa: „Iar e furtună într-un pahar cu apă, motiv de revoltă pentru hipsterime. Se-ntîmplă de-astea pe la noi cu sutele și miile. Cînd vezi la televizor, ți se pare că e mare belea, da’ uiți că trăiești în atmosfera asta, cu femei bătute ca hoții de cai, cu cafturi în cîrciumi, cu topoare în cap și coase gata să-ți ia gîtu’, cu păruieli și înjunghieri, spargeri de fețe și ruperi de membre, adică asta e viața p-aici, ce s-o mai dăm după copac… Vezi, Doamne, acuma e jale că ăla i-a dat un pumn în freză lu’ aia. Poate că l-a-njurat sau a vorbit urît cu el. Că sînt și de-astea care o caută, nene, cu lumînarea, n-ar sta o secundă pînă nu iau un pumn în bască… Asta e chestia aicea, la noi. Cafteala e din filmu’ nostru, ce tot facem pe occidentalii și pe subțirii?!“

Pe de altă parte, sînt atît de mulți compatrioți care cred sincer că „înainte era mai bine, era o ordine, știai de frică, știai o treabă“. Și toate astea se amestecă, deseori, cu oscilațiile noastre, mulți și noi, la rîndul nostru. Am vrea ca Poliția să fie nemiloasă și temută, dar cînd sîntem în situația de a interacționa cu un polițist, el devine „un prost, un caraliu penibil, cap de cretă, organu’, bă, tu știi cine sînt eu, stai un pic că dau acuma un telefon, hai că oameni sîntem, putem să ne-nțelegem…“, știm repertoriul cu toții. Adevărul e că gîndim din experiența practică: „Iese ăsta și-mi rupe capu’ dup-aia. Aicea nu te apără nimeni. Le e mai frică polițiștilor decît mie. Mai bine taci și-ți vezi de treabă, oricum nu se schimbă nimica. Aicea tot așa o să fie, cine se descurcă… bine, cine nu… vai de steaua lui. Parcă schimbi tu ceva dacă te ții de capu’ lui? Poliția mai închide ochii la ăștia, au bani și influență, poate chiar sînt informatori la poliție și știu că ies basma curată, doar îi bagă așa, un pic, de ochii lumii, după care ies și-ți fac viața un iad, trăiești doar cu frică…“.

Ei bine, frica – aia „bună“, aia „de pe a­tunci“ – despre care vorbesc nostalgicii există și acum. E aceeași. Frica generală. Că nu se rezolvă, că se mușamalizează, că cine are influență cîștigă, că ești prea mic să-i pese sistemului de tine, că demnitatea de contribuabil e doar o gargară după care nu rămîi cu nimic atunci cînd ești pus în fața unui necaz și ai nevoie de protecție. Singura diferență care ne face acum să afirmăm cu tărie că „înainte era mai bine, aveam o frică“, e posibilitatea de a o spune în gura mare. Rezolvăm acum, vocal, o frustrare profundă de atunci. Atît și nimic mai mult. Cea de acum rămîne la fel de erozivă și de prezentă ca aceea de-atunci. Fondul ei e același. Cu toate că, acum, după defilările de cătușe de la televizor, după terapia asta de șoc – despre care o să vedem în timp dacă trezește din pumni democrația sau o calcă în picioare –, ar trebui să vedem lucruri și la firul ierbii. La scara blocului. Pe stradă. În metrou sau în autobuz. Într-un bar din Straja sau din Vaslui. Ideile de lege și de ordine nu trăiesc pe la televizor, în talk-show-uri, ci direct în stradă.

Cătălin Ștefănescu este realizatorul e­mi­siu­nii Garantat 100% la TVR 1.