În zeghe, pe tufec
Lexicul carceral pare a fi devenit de mare actualitate, în ultima vreme: programele de ştiri, dezbaterile televizate şi comentariile online descriu şi analizează diverse aspecte ale vieţii de închisoare, prin prisma sau cel puţin în legătură cu personajele politice care traversează respectiva experienţă. Unul dintre cuvintele care evocă foarte bine închisoarea, metonimic şi simbolic, e zeghe. E totuşi ciudat că în DEX sensul cel mai pregnant al cuvîntului nu este înregistrat, zeghea fiind definită doar ca „haină ţărănească lungă, împodobită uneori cu găitane negre, care se poartă în ţinuturile muntoase“; „haină făcută din piele de oaie cu care se îmbracă ciobanii; şubă“; „postav gros din care se fac unele haine ţărăneşti; dimie“. Mai atente la actualitatea lingvistică se dovedesc alte dicţionare: Dicţionarul universal al limbii române înregistrează şi sensul „uniformă purtată de puşcăriaşi“, iar Dicţionarul limbii române (DLR, Litera Z, 2000), Micul dicţionar academic şi Dicţionarul explicativ ilustrat furnizează detalii descriptive din belşug: „îmbrăcăminte specială pentru deţinuţi, confecţionată dintr-un postav subţire, cu dungi albe şi gri (sau maro), late şi dispuse vertical, astfel încît cele două culori să alterneze“.
Dicţionarele nu oferă atestări mai vechi ale specializării cuvîntului (care apare în dicţionare ca avînd origine necunoscută), riscînd să sugereze că ar fi vorba de o extindere semantică relativ recentă. De fapt, zeghea are o respectabilă tradiţie în terminologia carcerală: în regulamentele din secolul al XIX-lea, cuprinse în antologia lui I.M. Bujoreanu – Colecţiune de legiuirile României (1873), termenul e folosit de mai multe ori. Într-un Regulament general pentru arestele districtuale din toată ţara (1864), semnat de M. Kogălniceanu, termenul era cuprins într-o descriere a vestimentaţiei impuse în închisoare: „Îmbrăcămintea fiecăruia arestat se compune (1) de o zeghe, de o pereche de nădragi, de o căciulă, (2) de două cămăşi şi o pereche ismene, (3) de o pereche de opinci“. Descrierile diferă parţial de imaginea prototipică de astăzi, în care zeghea (ca emblemă a întemniţării) este vărgată sau în dungi. Textul legii chiar atrăgea atenţia asupra unor stigmatizări inacceptabile: se interzicea „tot tratamentul sau toată îmbrăcămintea ce închide un caracter batjocoritor, precum rasul, îmbrăcatul în două culori, ţinerea în butuci“.
Cu doi ani în urmă, în Regulamentul pentru organizarea serviciului stabilimentelor penitenciare şi de binefaceri din România (1862), erau deja excluse „hainele jumătate de un culor şi jumătate de altul“ şi se preciza nuanţa neutră a vestimentaţiei: „un sucman ordinar sur, o pereche de berneveci de sucman sur şi un bonet (…) de sucmanu sur“. Termenii învechiţi sau ieşiţi între timp din uz (sucman, variantă de la suman, „haină de postav“ sau pur şi simplu „postav“; berneveci – „pantaloni ţărăneşti largi“) stau alături de semne ale modernităţii, de împrumuturi care erau recente în epocă, încă nefixate ca ortografie sau oscilînd între diverse forme de plural: deţinuţii urmau să mănînce legumi sau legumuri („pregătiri cu legumi“; „bine asesonate cu legumuri iuţi“) şi să facă, mai exact să ia un duşi (evident, calc după franceză: prendre une douche): „în toată săptămîna, vara, arestatul va lua cîte un duşi“. (Existau şi alte instrucţiuni igienice: „tot arestatul va fi dator să se spele în toată dimineaţa pe mînă şi obraz, să se peptene pe cap“; „pe cel ce se va vedea cu mînile lipoase se va condamna la o zi de post cu malai“). Amestecul de rudimentar şi modern în aspectele practice ale vieţii de închisoare corespunde foarte bine amestecului de cuvinte vechi şi noi din limbajul textului juridic. Deţinuţii dormeau, nu tocmai comod, pe tufecuri (tufec, definit în text ca „pernă de paie“, e un cuvînt de origine rusă, înregistrat în DLR şi cu sensul „saltea“) şi pe matraţi sau matraţe (din germanul Matratze, „saltea“, în DLR): „fiecare arestat (…) va avea (…) o matraţie de paie neînseilată şi un tufec sub el“; „toate tufecurile şi matraţile vor fi schimbate odată în trei luni“; „Rogojinile şi paiele din tufecuri vor fi reînnoite de cîte ori se va simţi trebuinţa“. Vocabularul recomandărilor etice şi al explicaţiilor psihologice e mult mai transparent decît cel al obiectelor, chiar dacă ilustrează aceeaşi instabilitate a formelor şi a sensurilor: aflăm din regulament, de exemplu, că preotul confesor „va aduce pe nesimţite pe arestantul de a suferi şi a se deprinde cu regulele, cu rînduelile ce mărginesc voinţa lui cea sburdalnică“. Viziunea e în esenţă modernă şi corectă, dar notele arhaice ale lexicului îi adaugă un pitoresc neintenţionat: „să nu se debite de guardieni sau amploaiaţi subalterni cuvinte proaste, injurii murdare şi batjocoritoare. Astfel să se ţie o atmosferă totdeauna curată în jurul corumptului spre a curăţi sufletul lui de duhurile cele trecute“.
Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti. A publicat, între altele, volumele Limbaj şi politică (Editura Universităţii Bucureşti, 2007) şi 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecţia „Viaţa cuvintelor“, 2010).