În vîrful dealului

România poate să devină o țară a pensiunilor din locuri pitorești. Dacă n-ar fi duhorile neplăcute din băi sau scurgerile proaste din cabinele de duș, care tind să devină brand național. „Bucuriile“ de altădată provocate de budele din fundul curții par a fi fost înlocuite de acest fenomen înrudit. Te poți gîndi că meșterii nu sînt în stare să monteze ca lumea sifoanele din podea sau de sub chiuvete, că nu mai știu să dea panta necesară conductelor de scurgere, că ventilația se face cu bani puțini și  nu funcționează bine. Tehnic vorbind, pot fi mai multe cauze, dar mulțimea acestor situații (să nu-mi spuneți că nu v-ați izbit de ele), uneori și în case particulare, scoate în evidență un adevărat fel de a fi, a way of life, cum zic englezii.

Scriam odată despre „vocația“ neterminării, despre casele construite pe jumătate, despre șantierele permanente, despre reparațiile fără sfîrșit, în fine: „Un zid părăsit / Și neisprăvit“. Dar mai există și „vocația“ terminării defectuoase, a lui „merge și așa“, a improvizațiilor care se permanentizează sau a neîntreținerii. De îndată ce o lucrare s-a încheiat, proprietarul răsuflă ușurat, făcîndu-și socoteala că asta a fost tot. Ce se mai strică după aia nu-l mai interesează și stricat rămîne. Dacă e vorba de propria casă, se poate spune că e treaba fiecăruia, dar cînd e vorba de ceva destinat publicului, e cu totul altceva.

Pe site-ul cochetei pensiuni din vîrful dealului scria că există masă de biliard. Poate că nimeni nu s-ar fi așteptat la altceva decît la o masă obosită, prost echilibrată, cu postavul murdar, chiar rupt pe alocuri, cu bile grele, eventual ciobite, cu tacuri ondulate și mante rigide, numai bună să te umple de nervi. Ei bine, masa aceea nici măcar nu mai exista. Proprietarul ne-a spus că era prea complicat să o tot mute din sala de mese ca să facă mai mult loc de dans ori de cîte ori avea vreo nuntă sau vreun botez (și avea mereu). Instalase, în schimb, o masă de ping-pong rabatabilă (mai ușor de mutat cînd apărea nevoia de spațiu suplimentar). Paletele erau însă jalnice, nu se putea juca cu ele. Odată fuseseră noi, dar apoi se uzaseră și nimeni nu se învrednicise să mai cumpere altele. Și cine se gîndește să vină cu paleta de acasă?

În cutia de șah și table existentă în hol (că tot am făcut în această revistă un Dosar dedicat celor două jocuri) nu erau decît pulurile pentru table. Cineva a considerat probabil inutil să mai pună și piese de șah. Cine ar vrea să joace șah adică, la o pensiune din vîrful dealului…

Ei, dar proprietarul se putea mîndri cu piscina, lucru rar prin părțile locului. Localizată într-un fel de subsol, era un loc pe care nimeni nu se înghesuia să-l folosească. Curată, fără să strălucească, avea vreo șase metri lungime și doi lățime. Adică nu prea puteai înota, iar turiștii se întrebau de ce ar intra acolo vara. Dar dacă ar fi fost iarnă, ar fi intrat? Pentru ce? De bălăcit, lumea se putea bălăci oricum în cabina de duș din propria cameră, mai ales că, după primele secunde, cădița se umplea de apă, că tot vorbeam de scurgere. Asta dacă suportai mirosul de care vorbeam.

Eram preveniți, din experiențe similare, că bicicletele, trecute și ele pe site, pot fi defecte. Proprietăreasa unei pensiuni celebre, unde bicicletele erau ruginite și nu mai aveau lanț sau pedale, ne spusese odată că ea nu se poate lupta cu lumea necivilizată și rea care le strică. Aici, în vîrful dealului, bicicletele încă mai funcționau, dar nimănui nu i-a venit să se urce pe ele ca să coboare dealul înalt pe care era pensiunea (ar fi fost singura variantă). Toți și-au pus problema complicatei întoarceri la deal. Ca și piscina, păreau a fi doar obiecte de inventar și de fală, menite să crească valoarea teoretică a investiției.

Rămînea opțiunea sedentară a televizorului din cameră. Toate canalele aveau însă purici, mai ceva ca în vremurile de tristă amintire. Proprietarul dădea vina pe furnizorul de cablu. Și uite așa puteai redescoperi binefacerile plimbărilor pe jos, prin natură. Obosit și flămînd după asemenea minunate plimbări, te întorceai la pensiunea cu de toate și mai nimic, unde puteai asculta sîrbele, horele și geamparalele de seară, noapte și dimineață de la petrecerea de botez aflată în plină desfășurare. Poate nu știți, pe la botezuri se chefuiește astăzi mai ceva ca la nunți. Există și o cutie specială, cu capac, un fel de pușculiță în care invitații pun banii. Vechile obiceiuri se îmbunătățesc, dar nu se schimbă. România profundă nu se dă niciodată bătută. Uneori ai senzația că va copleși orice încercare de modernizare, că civilizația nu prinde.