În semn de respect și gratitudine
Cînd Sever Voinescu mi-a propus să scriu la Dilema veche, într-o rubrică bilunară, texte care să aibă o oarecare legătură cu lumea dreptului, i-am cerut un răgaz de două zile înainte de a da un răspuns. Nu a fost o formă de politețe pentru a nu exprima un refuz abrupt, întrucît între prieteni sinceritatea nu are nevoie de tertipuri de temporizare. Adevărul este că această ofertă m-a pus într-o situație... dilematică. În ultimii ani, am încercat, pe cît mi-a fost voința de puternică, să fac ceea ce cred că știu mai bine și ceea ce sigur îmi place. Inventarul tot mai limitat al îndeletnicirilor care se supun acestei duble condiții cuprinde cercetarea dreptului civil, profesia de avocat și aventura de podgorean. Gîndul de a avea un angajament stabil, cu o nemiloasă periodicitate, dincolo de sfera de interes pe care mi-am ales-o, e împovărător.
S-ar putea crede că povara nu este totuși foarte mare de vreme ce urmează să scriu texte care au „o oarecare legătură cu lumea dreptului”, în care oricum mă mișc prin profesia de avocat și preocupările doctrinare. Dar legăturile mele cu lumea dreptului nu sînt unele oarecare. De aproape cinci decenii m-am ferecat din ce în ce mai strîns în această lume. Chiar dacă reamintesc, ori de cîte ori am o ocazie serioasă, că libertatea nu e posibilă decît prin drept, legăturile mele cu această lume nu sînt doar de libertate, ci și de dependență. De altfel, nici o formă de libertate nu este posibilă fără o doză de dependență.
Nu mă număr printre cei care s-au plictisit de profesia lor sau care nu mai suportă dependențele inerente, create de aceasta. Moderată odată cu trecerea anilor, pasiunea pentru drept și-a păstrat resursele de consecvență și de perseverență. Nu numai în așa-numitele științe exacte, ci și în orice alt domeniu al cunoașterii și în orice artă nu se poate crea nimic nou decît prin continuarea sau negarea parțială a contribuțiilor anterioare, acumulate succesiv. Lumea dreptului este, în primul rînd, una a continuității, dar nu este lipsită de reașezări periodice și de inovații îndrăznețe. Profesiile juridice – tot mai diversificate în zilele noastre – presupun cicluri de formare generală și de specializare, confruntări practice repetate și abilitatea de a găsi soluții supuse exigenței formulate înțelept de Portalis în cadrul lucrărilor pregătitoare ale Codului civil francez, intrat in istorie sub denumirea de Codul lui Napoleon: nu viața este creată pentru drept, ci dreptul este creat pentru viață.
Excesul rămîne întotdeauna periculos. În lumea dreptului, acest pericol are două principale înfățișări. Prima dintre ele a fost descrisă, în spiritul sintetic și exact al limbii latine, de către Cicero în „De officiis”: summum jus summa injuria. Nu de puține ori dreptul dus la extrem generează maxima nedreptate. Pentru corecția acestui exces au fost adoptate mai întîi soluții particulare, aplicabile în cîteva cazuri concrete, iar apoi a fost formulată teoria generală a abuzului de drept. Într-o a doua înfățișare, acest pericol nu se limitează la lumea dreptului, ci se întîlnește ori de cîte ori rațiunea umană încetează să mai fie un reflex al rațiunii divine și se lasă sedusă de iluziile nemăsurate ale pozitivismului, pierzînd orice legătură cu realitatea și creînd astfel ficțiuni involuntare; satira lui Jonathan Swift în care se povestește călătoria lui Gulliver în insula zburătoare Laputa este poate cea mai potrivită descriere a acestei înfățișări.
Nici carența nu este lipsită de pericol. Sîntem înconjurați de multe personaje ce „vor pînʼ la mie, dar pot pînʼ la șase”. Falși specialiști, cu false diplome, ne dau lecții despre orice și ocupă orice funcție. „Eseiștii” s-au înmulțit peste măsură, degradînd în mod revoltător cel mai rafinat și mai dificil gen intelectual, în egală măsură literar și filosofic, ca și cum Montaigne, Pascal sau Chesterton s-ar întîlni pe toate drumurile. Cine dorește să fie cît de cît acceptabil în acest gen intelectual trebuie să fie mai întîi profesionist, cumulînd în măsura potrivită cunoașterea teoretică și experiența practică. Apoi trebuie să aibă virtutea stilistică fără de care nici un text nu își poate merita numele de eseu. Neîndoielnic, se poate scrie în genul eseistic despre lumea dreptului, dar profesionalismul nu este suficient, mai este nevoie de ceva în plus, care scapă ambiției juriștilor de a formula definiții, pentru a putea urca dincolo de limbajul specializat al acestora.
Oricît de mare ar fi riscul, există cel puțin un motiv care justifică înfruntarea lui. Dilema veche nu este un „săptămînal de tranziție”, cum se autointitulează în registru ironic, sub semnul patronului spiritual (I.L. Caragiale) și al fondatorului (Andrei Pleșu), ci unul de cultură, rezistînd aproape miraculos într-un peisaj în care întreprinderile de acest gen sînt puține și de scurtă durată (numai România literară se mai poate lăuda cu o asemenea performanță, datorată în bună măsură lui Nicolae Manolescu). Cei care au făcut și fac posibilă această revistă păstrează spiritul fondatorului (în care talentul lui I.L. Caragiale este dublat de vocația critică a lui Titu Maiorescu), fondator care are grijă să reamintească săptămînal reperul de urmat în arta eseului. Or, acestei reviste de cultură îi lipsește perspectiva juridică, oricînd utilă, chiar necesară.
Sînt cîteva gînduri care m-au îndemnat să accept oferta lui Sever Voinescu și care pot fi rezumate într-o expresie simplă: respect și gratitudine pentru cultura juridică, pentru cultură, pentru Cuvînt.
Valeriu Stoica este avocat și profesor de drept civil la Facultatea de Drept a Universității din București.