În drum spre templul lui Poseidon

După prima noapte petrecută în portul Alimos, pe yachtul abia ­luat în primire (cum am povestit în textul de săptămîna trecută), ne pregătim masa de dimineață în cockpit, la umbra bimini-ului (termen marinăresc, păi cum alt­fel), mai punem apă în tancuri, deși sînt deja pline, ducem gunoiul, cumpărăm iar gheață, mai strîngem colac o parîmă care pare încurcată… De fapt, ne facem de lucru, tragem de timp, de teama plecării. N‑am mai pus mîna pe timonă și pe maneta mașinii de un an de zile, iar în față avem, în premieră, ieșirea dintr-un port labirintic. În fine, ne facem curaj. Pornesc mașina, un diesel Yanmar japonez de 40 de cai-putere (motoarele sînt mici la veliere, că doar baza e vîntul). Deconectăm furtunul de apă și cablurile electrice. Desfacem mooring-ul (legătura de la prova cu „mortul“ de pe fundul mării) și legătura slabă de la pupa, cu pontonul. După ce și parîma tare, din vînt, e filată pe după baba, băieții strigă „Mola!“ și dihania de zece tone e liberă. Calea de întoarcere nu mai e simplă. Dăm mașina ușor înainte. Pare că aproape nu ne mișcăm, dar în spate deja ne despart metri buni de ponton. N-am timp să exersez cursa timonei, trebuie să nimeresc totul din prima. De la pontoanele paralele observ cum se mișcă vreo cîteva catarge. Chiar și de lîngă noi mai pleacă un velier. E trecut de ora 11, dar se pare că mulți au fost la fel de înceți în dimineața asta și s-au trezit să plece odată. Cu motor, prioritățile sînt de dreapta, ca la mașină. Pe unde e ieșirea? Amicul meu îmi pune în față telefonul cu harta Navionics. De pe un culoar din dreapta iese un catamaran mare, trebuie să-i dau voie. Din spate vin alte trei veliere. Încet-încet, ne aliniem unul după celălalt. Sîntem ca niște bărcuțe de hîrtie înșirate la vale pe canal. Apar balizele de ieșire și, dintr-odată, marea cea mare ni se deschide în față. Golful Saronic în toată splendoarea lui. E plin de ambarcațiuni de toate felurile, veliere, yachturi cu motor, feriboturi și vase de croazieră. Nu lipsesc nici imensele cargoboturi, echivalentele TIR-urilor de pe șosea, hoopa, cum le zic yachtmanii. Punem cap compas 165 de grade. Cu timpul, pînzele și catargele din jurul nostru se răresc. Ridicăm pînzele cu ceva opinteli fiindcă uităm să punem prova în vînt. În sfîrșit, randa și focul se umflă în toată splendoarea. Oprim mașina. Duduitul ei e înlocuit de fîșîitul velierului care se înclină frumos și începe să alunece sub vîntul din travers.

Aglomerarea nesfîrșită de paralelipipede și cuburi decolorate care e Atena se estompează în zare ca pixelii unei imagini prea îndepărtate, privită printr-un aparat electronic. Odată cu orașul, toate problemele noastre obișnuite rămîn brusc în urmă. Sîntem singuri cu barca noastră cea albă pe albastrul intens al mării. Se aud doar valurile și vîntul. Pentru prima zi avem un traseu destul de scurt, vreo 22 de mile marine, adică puțin peste 40 km, pînă într-un golfuleț din apropierea capului Sounion (unde e vestitul templu al lui Poseidon) în care vrem să ancorăm.

Trebuie să amintesc totuși că navele și yachturile cu vele merg foarte încet în comparație cu o mașină sau chiar cu o barcă cu motor. Într-o zi obișnuită nu e rezonabil să speri la o viteză medie mai mare de patru-cinci noduri (vreo opt kilometri pe oră). E mai degrabă ca viteza bicicletei unui pensionar. Curentul slow, promovat ca reacție la tot ce a devenit prea fast, face casă bună cu acest fel de transport. Dar cum orele și zilele la bord trec pe nesimțite, una după alta, și milele marine se adună în urmă. Așa se face că unii ajung chiar să facă înconjurul lumii duși doar de vînt. E drept însă că timpul lor, în toate sensurile, e cu totul altul decît al celorlalți.

Nici noi nu ne dăm seama cum, tot vorbind, schimbîndu-ne la cîrmă și făcînd manevre, sîntem deja aproape la destinație. Cînd să intrăm în golf apar niște concurenți. Cîteva yachturi care par a se îndrepta tot într-acolo. Bănuind care-i miza, pornim și motorul și ne întrecem cu ele. Ulterior aveam să descoperim că așa-i peste tot în apropierea porturilor sau a golfurilor bune de ancorare: cine ajunge mai repede are parte de un loc mai bun. În golf, deja sînt instalate la ancoră trei veliere ca al nostru. Facem și noi operațiunile de ancorare pe un loc ce pare a fi ultimul mai bun care a rămas, la vreo două sute de metri de o plajă pitorească. Punem dinghi (barca gonflabilă de serviciu) pe apă și îi fixăm motorul. Tragem de sfoară, dar degeaba. Nu pornește oricît îl gîdilăm. Avem și vîsle, dar renunțăm la ideea de a mai da o raită pe țărm. Facem o baie acolo, în mijlocul golfului, și ne pregătim de cină. Lîngă noi apar niște ruși cu un velier ceva mai mare. Pînă să arunce ancora repetă în mod enervant cîteva manevre. În cele din urmă se așază foarte aproape, chiar între noi și un alt ­yacht cu pavilion ucrainean. Ne spunem că noi n-am fi îndrăznit să-i înghesuim așa pe alții, și ajungem la concluzia că dintotdeauna necazul cu rușii e că sînt prea aproape.

Se lasă întunericul și începem o partidă de bridge în cockpit. Marea e ca uleiul. Ne învîrtim pe nesimțite în jurul ancorei și peisajul se schimbă mereu, ca la un restaurant rotitor. S-au liniștit și rușii. Dinspre nava lor răzbat acorduri de jazz. Dinghi al nostru stă legat la pupa ca un cățeluș în lesă, plescăind pe apă în ­stînga și în dreapta cîrmei. Velierele vecine își aprind luminile de ancoră din vîrful catargelor. Facem la fel. Arată ca niște lumînări uriașe care dansează pe apă. O scenă magică.

Foto: Andrei Manolescu