În-credere

21 aprilie 2021   TÎLC SHOW

…pentru că, deși s-a vorbit mult despre efectele secundare ale vaccinurilor anti-COVID, n-am auzit încă pe nimeni vorbind despre vreun efect secundar benefic. Nu știu dacă vaccinul Johnson & Johnson provoacă tromboze, dar știu sigur că mie mi-a dat idei. Mărturisesc că mă interesa mai puțin vaccinul și mai mult dovada de vaccinare, pentru a putea reveni în țară fără teama de a fi carantinat sau blocat pe undeva, la plecare sau la întoarcere. Vă imaginați, așadar, dezamăgirea pe care-am simțit-o cînd mi s-a înmînat un cartonaș tipărit, pe care erau scrise cu pixul, de mînă, numele, data nașterii, data vaccinării, numărul lotului de vaccin și locația. Cu pixul! De mînă! Păi, asta puteam face și eu, cu o imprimantă și-un pix! Am cerut, respectuos, „ceva mai oficial”, dacă se poate cu o ștampilă. Ceva care să inspire o birocratică seriozitate și, prin urmare, încredere în Europa. Omul s-a uitat la mine nedumerit și, dac-ar fi știut cum, probabil s-ar fi crucit. „Păi, asta e dovada oficială! Alta nu este.” Nu l-am crezut. Văzusem o dovadă de vaccinare din Franța: frumos tipărită, frumos ștampilată, pe o întreagă coală A4, cu tot felul de cifre și nume pe care nimeni n-ar avea răbdare să le parcurgă. Tocmai de aceea, impunea respect și încredere. Din cîte-nțeleg, și cele din România sînt la fel de impunătoare. Aici, am întrebat în stînga și-n dreapta. Degeaba. Indiferent unde se vaccinaseră și cu ce, toți americanii primiseră același cartonaș scris de mînă, cu pixul.

Efectul secundar s-a făcut simțit de-ndată. Am realizat brusc una dintre diferențele majore dintre America și Europa, în general, și România, în particular – încrederea! Nu e o diferență economică. Dar e una care explică și diferențele economice. Mi-am amintit cît de șocat am fost prima oară cînd am văzut că-n America poți plăti cu cecul orice, de la zarzavaturi la case sau iahturi. Cum vine asta? – m-am întrebat ca tot românul proaspăt ieșit din comunism, învățat că toată lumea „fentează sistemul” cît de mult poate, ba-i mai fentează și pe cei din jur. Oricine pune mîna pe carnetul meu de cecuri îmi poate falsifica semnătura! Mi-am amintit de căruțele de bani plătite în România pentru notarizarea traducerilor diplomelor de facultăți și masterat sau pentru vînzarea-cumpărarea apartamentelor. În America, dacă vrei să notarizezi ceva, orice (de obicei pentru Europa), mergi la bancă. Dacă e banca unde ai contul, nu plătești nimic. Dacă e o altă bancă, plătești o taxă de cîțiva dolari, indiferent de numărul de pagini, de limba în care e redactat documentul, dacă e tipărit sau scris de mînă. Și e de bun-simț. „Notarul” cu pricina pune o ștampilă (singura ștampilă pe care am văzut-o de cînd sînt în SUA) și semnează că i-ai declarat pe propria răspundere că e adevărat ce scrie acolo. Dacă ulterior se dovedește c-ai mințit, e faptă penală. Nu-ți trebuie studii superioare pentru asta. Vînzările-cumpărările de mașini sau case se fac și ele tot prin semnătură de mînă, cu pixul. Pe-ncredere. Notarii din România ar muri de foame în America. Aviz amatorilor!

Diferența dintre o societate bazată pe încredere și una clădită pe suspiciune e uriașă pentru că pleacă de la premise diferite despre natura umană și, implicit, despre relațiile interumane. În primul caz, se pornește de la premisa că oamenii sînt, cu rare excepții, corecți. Nu sînt „puși” pe înșelătorie și furtișag. În celălalt, e invers. Prezumția este una de vinovăție. Cel de lîngă mine vrea să mă fure, să mă-nșele, „să-mi tragă țeapă”. Asta se vede din clipa în care plătești într-un restaurant c-o carte de credit. Pretutindeni în SUA (și-am colindat nițel), dai cardul chelnerului, el îți aduce nota, scrii de mînă bacșișul, semnezi și-ți recuperezi cardul. Pretutindeni în Europa (și-am colindat-o nițel) e invers. Nu lași cardul din mînă. Chelnerul vine la masă („pay-at-the-table”) c-un aparat (POS) prin care îți treci cardul. Într-o societate, oricare va fi fiind aceea, încrederea se cîștigă greu și se poate pierde repede. Dovadă, Canada, unde sistemul american de plată a fost abandonat în favoarea celui european, pentru a preveni eventualele fraude. Schimbarea a fost salutată ca un semn de progres. Îngăduiți-mi să o privesc taman pe dos.

Neîncrederea e toxică și poate otrăvi rapid și ucide orice relație atinge. Cupluri care și-au declarat iubire veșnică se destramă, frați și surori se ceartă pe moșteniri, relațiile de serviciu se umplu de ură, orice gest sau cuvînt e automat suspect, simpatiile politice ascund interese meschine ș.a.m.d. Regimul Terorii din timpul Revoluției Franceze, cînd au fost ghilotinați zeci de mii de oameni, a pornit de la neîncredere, și la fel au pornit și crimele nazismului sau ale comunismului. Dar tot neîncrederea a dus și la prăbușirea lor. Pentru că, lăsată de capul ei, neîncrederea nu poate construi, ea poate doar distruge. Inclusiv relația cu Doamne-Doamne. „Adevărat vă spun că, dacă aţi avea credinţă cît un grăunte de muștar, aţi zice muntelui acestuia: «Mută-te de aici colo», și s-ar muta; nimic nu v-ar fi cu neputinţă” (Matei 17:20). Cum încă n-a văzut nimeni munții mișcîndu-se de colo-colo, iar pe apă nu merg decît nebunii întru Hristos la Vodolazkin, dar nici aceia, după cum constată critic-înțelegător privitorii, „n-au învățat încă să fugă”, se cheamă că avem, ca oameni, un deficit major la capitolul credință. Avem însă și o soluție simplă: „Cred, Doamne! Ajută necredinței mele” (Marcu 9:24). Altfel spus, nu unde îți este inima, ci unde vrei să îți fie (etimologic, „credo” vine de la „kerd-dhe”, literal „a-ți pune inima”).

Aici, însă, nici măcar nu mai e vorba de religie. Aici e vorba despre un elementar bun-simț. Pe cînd colinda America pentru a-i înțelege viitoarea ascensiune, tînărul Alexis de Tocqueville s-a folosit de serviciile unui căruțaș și a început să-l descoasă cu privire la credință. Omul, simplu după vorbă, după port, i-a spus doar ceva de genul: „Dom’le, pe mine nu mă interesează în ce crede omul, dar mă interesează să creadă. Că dacă nu crede-n nimic, eu cum să am încredere-n el să-i dau un dolar?”. Și uite-așa s-a născut America – pe încredere. Pe credit, atît la propriu, cît și la figurat. Așa că, dacă mai auziți vreun pragmatic, uns cu toate alifiile, vorbind cu dispreț despre creduli, amintiți-i că ăștia, credulii, cîștigă atît Împărăția Cerurilor, cît și Războaiele Mondiale sau un nivel de trai invidiat de-o lume întreagă. Fără ștampile.

Alin Fumurescu este associate professor la Departamentul de Științe Politice al Universității din Houston, autor al cărții Compromisul. O istorie politică și filozofică (Humanitas, 2019).

Mai multe