În aşteptarea unei istorii recente

Şi abia plecă şi Herta... Ce mai freamăt, ce mai zbucium!... 

Dar de ce s-au alertat oare atît de mult oştenii de elită ai patriei? Ce i-a pus pe picior de război pe unii dintre cei mai respectabili fii ai neamului? 

De mă voi întoarce, pre mulţi îi voi răspopi şi eu – a părut a fi, într-un fel, avertismentul Hertei Müller. Resentimente, poliţe de plătit? Probabil şi asta, există un registru al omenescului pe care artisticul nu-l poate elimina transfigurîndu-l. Or, la lipsa de solidaritate de care a avut parte în comunism şi după, a răspunde cu un mesaj de solidaritate festivă cu poporul român şi brava sa armată anticomunistă ar fi fost mai degrabă grotesc decît angelic. Mesajul de la Ateneul Român s-a rezumat însă la a nega existenţa unei astfel de „armate“: în România nu a existat rezistenţă anticomunistă! Veni, vidi, dixit. Sec, fără menajamente şi fără nuanţe. La întrebarea pusă cu sufletul la gură „a fost sau n-a fost?“, Herta Müller a privit în globul de cristal al vieţii ei – şi a noastre – şi a răspuns ca un soi de Pitie cartesiană: n-a fost! Punct. Cum, Herta, chiar aşa? – s-au revoltat rapid unii şi alţii. Mai uită-te o dată, ce naiba, că doar sîntem intelectuali cu toţii! Nu mă vezi şi pe mine, acolo, în colţul ăla învolburat al globului tău de cristal, nu vezi cum rezistam, nu chiar eroic, dar totuşi... Cum poţi să spui aşa, simplist, că nu a existat rezistenţă anticomunistă în România? E adevărat, masele au fost îndobitocite, dar am fost cîţiva care, totuşi... mă rog... mă-nţelegi matale... 

Simplist? Da, poate despre asta e vorba mai în profunzime. Dar în ceea ce priveşte rezistenţa anti-comunistă, răspunsul este doar simplu, nu simplist: chiar n-a fost! Au fost însă, ce-i drept, multe şi diverse alte forme de poziţionare, diferite moduri de a trăi socialismul cu un maxim de demnitate posibilă, care şi ele fac parte din istoria acelor timpuri şi care nu pot fi trecute cu vederea. Faimoasa rezistenţă prin cultură, de pildă. Chiar a existat ceva de genul acesta – şi ceva practicat pe o scară mult mai largă decît se consideră uneori. Doar că nu a fost „rezistenţă“. 

Îmi aduc aminte, în acest sens, de o bătrînică din Snagov cu care am stat mult de vorbă după 1990. Avea o casă mică, ţărănească şi un petic de vie ce se termina brusc în lotul blocurilor ceauşiste. „Trebuiau să mă demoleze şi pe mine.“ – îmi povestea bătrîna. „A venit un tovarăş de la Primărie să-mi spună că peste o lună o să-mi dărîme casa şi să mă mut la bloc. Nu m-am mutat şi mi-am văzut mai departe de via mea, pe care o am de la tata. Au ajuns cu buldozerul în vie, mi-au dărîmat gardul, şi atunci m-am tras mai spre casă. Şi pe urmă a venit Revoluţia şi nu m-au mai demolat...“ În final, bătrînica mi-a împărtăşit şi „viziunea“ ei despre istorie: „ştiam eu că aşa va fi, că au fost şi turcii, şi tătarii, au fost şi comuniştii ăştia... dar ştiam eu că or să plece şi ei...“ În faţa buldozerelor comuniste, bătrînica îşi îngrijea via şi se bucura de ea, dînd astfel dovadă de convingeri ferme şi de curaj. Dar nu de „rezistenţă anticomunistă“! 

Aşa şi cu „rezistenţa prin cultură“: intelectualii îşi îngrijeau bibliotecile aşa cum bătrînica din Snagov îşi îngrijea via. Accesul la cultură, a trăi în şi prin cultură – atît cît se putea – era ceea ce ştiau ei să facă mai bine. Dar era, în primul rînd, o bucurie, era ca o iubire interzisă şi tocmai de aceea cu atît mai tumultuoasă şi mai încăpăţînată. Mulţi erau gata să şi sufere pentru această iubire iar cîţiva au şi recunoscut-o în public. Dar de ce trebuie neapărat să considerăm această oază domestică de bucurii şi minimă demnitate, cîştigată cu greu, ce-i drept, ca pe un cîmp public de luptă? De ce? Pentru că nu putem să nu ne comparăm (emoţional şi nu istoric) cu ceilalţi, cu polonezii, cehii sau ungurii, de pildă, care au avut în mod indubitabil bătăliile lor. Şi chiar dacă noi nu le-am avut pe ale noastre, avem nevoie să credem că am produs măcar cîţiva eroi. 

Pe de altă parte însă, ar fi la fel de ciudat să negăm că am avut totuşi cîţiva eroi adevăraţi. Da, chiar am produs cîţiva – mai exact spus, s-au „produs“ ei singuri, căci societatea nu i-a sprijinit în nici un chip iar cei mai buni prieteni i-au trădat. Aceste gesturi nobile fără doar şi poate s-au stins astfel şi ele între bravură şi bravadă, nereuşind să coaguleze nici o „mişcare de rezistenţă anticomunistă“. După cum nici ceilalţi eroi adevăraţi ai luptelor de ariergardă din munţi nu au reuşit, de fapt, să reprezinte ceea ce astăzi mulţi numesc cu prea multă uşurinţă „Mişcarea naţională de rezistenţă armată anticomunistă“, ci doar să moară cu demnitate. Verdictul Hertei Müller rămîne astfel dureros de adevărat: regele e gol! 

Ce ne rămîne atunci? Păi, istoria, viaţa, realitatea, aşa cum au fost ele. Dar oare cum au fost ele, de fapt? În mod ciudat – şi aici intervine fondul nerostit al problemei atinse de laureata Premiului Nobel – nu prea ştim să răspundem corect la această întrebare şi, mai grav, se pare că nimeni nu este dispus (încă) să caute cu bună-credinţă răspunsul. Pentru oamenii zilei, comunismul rămîne mai mult un fond de asigurări şi poliţe, un capital de legitimare actuală. Chiar dacă nu au fost neapărat eroi, toţi au dat (sau dau acum...) o dovadă sau alta de eroism „anticomunist“, fie că a fost vorba de disidenţa socialismului cu chip uman, fie de aceea a liberalismului cu chip voalat. Istoria nescrisă a comunismului a fost – şi mai este încă – revendicată astfel de vechea nomenclatură comunistă de rangul doi, pe de o parte, şi de noua nomenclatură de catifea a anticomunismului, pe de altă parte. Cu cîţiva tricksteri care să facă legătura între ideologii şi tabere ale puterii... Doar aici lucrurile sînt simpliste, nu simple. În consecinţă, istoria recentă, a noastră, a tuturor aşteaptă încă să fie scrisă.