Improvizaţii

2 iulie 2014   TÎLC SHOW

Subiectele probei de limba şi literatura română a examenului naţional la care-au participat absolvenţii clasei a VIII-a au născut, ca şi în alţi ani, discuţii aprinse. Criticile aduse au fost (şi de această dată) justificate, dar nu neapărat utile, pentru că s-au amestecat, din nou, cu diverse nostalgii, resentimente, zvonuri, impresii subiective. S-a consumat, de pildă, multă energie pentru a argumenta că subiectele ar fi fost prea grele. Nu puţini comentatori din spaţiul Internetului au ricanat, în schimb, socotindu-le prea uşoare. De fapt, distincţia greu/uşor mi se pare complet irelevantă în acest caz. Nici prea grele, nici prea uşoare, subiectele merită în primul rînd altul dintre reproşurile formulate în aceste zile de elevi, părinţi, profesori: au fost neglijent alcătuite, parcă aruncate în grabă pe hîrtie. Or, cred că tocmai despre aerul lor de improvizaţie ar trebui vorbit cu toată claritatea. Orice profesor ştie că un adevărat subiect de examen nu se face uşor: alegerea textului, echilibrarea cerinţelor, formularea întrebărilor, verificarea lor, astfel încît să se evite orice ambiguitate, redactarea unui barem precis şi flexibil iau, în mod normal, zile întregi de lucru. În plus, e foarte folositor ca subiectul de examen să fie văzut de mai mulţi ochi, să fie citit cu mintea proaspătă de mai mulţi colegi care să observe eventualele neclarităţi. Cele de mai sus reprezintă o practică individuală şi tradiţională de lucru. Evaluările şi testările profesioniste, destinate unui număr mare de candidaţi, presupun şi mai multă muncă: fixarea clară a parametrilor urmăriţi, testări preliminare, verificarea şi reverificarea unor modele. Partea proastă e că, din afară, pentru privirea opacă a deplinei ignoranţe, rodul unei asemenea munci pare egal cu cel obţinut în zece minute: timpul necesar pentru a decupa de undeva un fragment şi a-i pune în subsol cîteva întrebări-tip, valabile pentru orice alt text din lume (de exemplu: „Ce semnificaţie are titlul...?“). Înţelegerea textului (probă la elaborarea căreia lucrează profesionist bunii autori de teste pentru limbile străine) are tehnici şi criterii speciale, care nu se pot imita formal şi exterior: întrebările trebuie să vizeze detalii precise, să verifice gradul de conectare şi integrare a informaţiilor, să se bazeze pe atenţie şi deducţie. În mod normal, pentru fiecare text sînt relevante doar cîteva întrebări, care nu s-ar potrivi, foarte probabil, nici unei alte secvenţe textuale. În evaluarea evaluării, respectiv a subiectelor de examen, măsura inadecvării, a formei fără fond, e dată de prezenţa întrebărilor (de gramatică, de lexic sau, aparent, de comprehensiune) pe care un elev inteligent şi bine antrenat le poate rezolva chiar fără să citească atent textul.

Elaborarea profesionistă a unei testări rămîne ascunsă ignorantului, deşi e singura valoare acceptabilă şi prima la care ar trebui să se gîndească oficialităţile care organizează un examen local sau naţional. Problema e că, la noi, de ani buni, nu redactarea atentă, chibzuită, verificată e preocuparea de căpătîi, ci secretul subiectului! Multe dintre nemulţumirile actuale se explică prin suspiciunea paranoică, generalizată, prin teama că lucrul temeinic asupra unor teste ar conduce automat la dezvăluirea lor ilicită. Vă mai amintiţi de textul incomprehensibil din Caragiale, cu replicile greşite, de acum cîţiva ani, a cărui apariţie a fost explicată prin faptul că alcătuitorii de subiecte fuseseră închişi într-un spaţiu în care nu aveau la dispoziţie nici o ediţie decentă? Nu ştiu în ce măsură lucrurile s-au mai schimbat, dar mă tem că în continuare sînt supuse tragerii la sorţi zeci de subiecte, unele mai bune, altele mai rele, cerute profesorilor şi produse adesea după un model aplicat mecanic şi superficial. Cînd, de fapt, nu maldărul de subiecte proaste, ţinute ascunse, asigură corectitudinea evaluării, ci subiectul – fie şi unic – lucrat cu profesionalism, verificat şi răsverificat, într-un timp îndelungat, de o echipă foarte bună şi onestă.     

Subiectului actual i-a lipsit, ca întotdeauna, adecvarea psihologică: a fost ales un text care trata autoironic, nu neapărat pentru uzul adolescenţilor depresivi, anxietatea îmbătrînirii şi a morţii (obsesia dintotdeauna a autorilor noştri de manuale şi de subiecte, cum a dovedit-o antologicul text din Dilema de acum 16 ani: Cristian Munteanu, „Moartea citeşte manualul“, 14.04.1998). Autorii subiectelor păreau să nu fi ştiut că imaginaţia (necesară pentru a povesti o întîmplare cu un scriitor contemporan) trebuie stimulată prin ancorarea în experienţe familiare; şi nici că un sinonim trebuie să fie adecvat din punct de vedere stilistic contextului (producînd, în caz contrar, efecte de comic involuntar: „An nou... ai auzit ce-ţi solicit?“).

Acestea fiind zise, nu cred că trebuie condamnat tiparul ideal al acestui tip de test. Subiectele aveau şi merite clare: propuneau un text la prima vedere (nu reproducerea de comentarii învăţate pe de rost), verificau capacitatea de înţelegere a unui mesaj şi pe cea de argumentare, atrăgeau atenţia asupra ritmului şi măsurii unei poezii, dar şi asupra unor practici şi nevoi culturale (în cazul dat, întîlnirile cu scriitorii). Culmea, cam toate intenţiile pe care le bănuim în spatele acestui tip de subiecte sînt bune (chiar dacă le vedem aspru criticate de voci conservatoare, de părinţi şi profesori). Dar ce folos, dacă realizarea superficială şi neprofesionistă nemulţumeşte pe toată lumea, riscînd să compromită ideile corecte?  

Revin la întrebarea fundamentală: chiar nu ne putem imagina un grup de specialişti care, documentîndu-se asupra tehnicilor şi a unităţilor de evaluare, adaptîndu-le la programă şi la informaţiile statistice despre elevi, să lucreze jumătate de an la alcătuirea unor subiecte echilibrate şi atent verificate? E obligatoriu să ni-i imaginăm vînzînd subiectele pe 20 de euro, la colţ de stradă? Ar fi extrem de sănătos să ne gîndim uneori că cineva îşi poate face meseria onest, fără a-şi pune în joc bunul nume. Poate că, renunţînd la obsesia maladivă a secretului mai presus de orice, s-ar renunţa şi la improvizaţiile aferente.  

Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti. A publicat, între altele, volumele Limbaj şi politică (Editura Universităţii Bucureşti, 2007) şi 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecţia „Viaţa cuvintelor“, 2010).

Mai multe