Împotriva patrimonializării
Zilele trecute am primit de la o colegă din Bruxelles anunţul unui colocviu cu titlu incitant: etnologia anti-patrimonializării (sau ceva în genul acesta...); mai mult, se părea că în spatele acestei conferinţe se află un grup academic (cît se poate de serios!) militînd împotriva exceselor patrimonializării. N-am reuşit să aflu nici cine sînt, nici ce urmează să prezinte la colocviul cu pricina, dar am început să mă gîndesc, aşa, printre picături, la miza lor centrală. Şi am realizat că cel puţin în cîteva situaţii au dreptate a priori să fie împotriva patrimonializării.
Primul „caz“ cu care m-am confruntat, întîmplător, a fost cel al „produselor tradiţionale“ – sau „locale“, sau spuneţi-le cum doriţi, ştim cu toţii la ce ne referim. Ele constituie – sau ar trebui să constituie – o piaţă alternativă, mică, dar voinică; este doar mică... Ea ar trebui să fie susţinută să crească mare, deoarece constituie una dintre puţinele soluţii de „convertire profesională“ a ţărănimii noastre pe cale de dispariţie. S-a început cîte ceva în acest sens, dar nu s-a ajuns încă să se vadă şi ceva rezultate. Pînă atunci însă, dăinuie o problemă de principiu referitoare la „încadrarea“ tehnică şi legală a acestui „lanţ de producţie“ sui generis. Că nu trebuie să fie precum cel al industriei alimentare, este clar; că există riscul ca toţi micii producători, dacă ajung să fie ceva mai înstăriţi, să se ducă cu arme şi bagaje spre o industrie alimentară cu faţă umană (adică „ţărănească“), iarăşi este clar. Ce nu este clar este modul în care gospodarii care alimentează acum această piaţă pot rămîne ceea ce sînt şi pot să producă în continuare aşa cum produc.
Răspunsul administrativ la această întrebare este încadrarea acestor produse şi a producătorilor într-o categorie aparte, cu reguli aparte, o categorie a „produselor tradiţionale“, care să fie standardizată în conformitate cu particularităţile acestor produse. Şi aici începe contradicţia în termeni, căci dacă sînt „tradiţionale“, atunci nu pot fi standardizate, iar dacă sînt standardizate, nu mai sînt „tradiţionale“ şi vor aluneca mai devreme sau mai tîrziu în zona industrialului. Chiar dacă fiecare producător ştie foarte bine cum să-şi facă produsul său, nici măcar lui nu îi va ieşi exact la fel de fiecare dată. Iar despre reţetă nici nu poate fi vorba, căci mai devreme sau mai tîrziu ea va cuprinde o precizare de genul „pui cît cuprinde şi laşi cît trebuie“. Sigur, se poate ajunge la un reţetar, sigur, se poate constitui o listă de astfel de produse care să fie acreditate după o procedură de acest gen şi, desigur, se poate constitui – şi salva astfel – un patrimoniu culinar românesc. Doar că acesta nu va mai fi nici tradiţional, nici românesc, ci o versiune mai mult sau mai puţin locală de produse ce se pot face fără nici o problemă oriunde în altă parte pe glob...
Din aproape în aproape, mi-am dat seama că mai tot ceea ce numim „patrimoniu imaterial“ se află într-o situaţie mai mult sau mai puţin similară. Ca să patrimonializezi Căluşul, de pildă, trebuie să-l descrii în detaliu, inevitabil într-o anumită versiune a sa, pe care o consideri paradigmatică; într-o versiune care va deveni, inevitabil, un model, o referinţă, şi care va ucide în timp celelalte versiuni şi improvizaţii. S-a întîmplat, de mult, cu „Mioriţa“ lui Alecsandri, „patrimonializată“ de toate manualele noastre de şcoală; s-a întîmplat deja şi cu Căluşul adus pe scena Cîntării României iar acum, de curînd, pe aceea a UNESCO. Patrimonializarea culturii imateriale este, de fapt, o îmbălsămare a acesteia: forme de cultură care sînt pe moarte urmează să fie salvate de la uitare printr-o conservare pe măsură. Iniţiativă foarte nobilă şi pioasă, nimic de contestat, doar că dacă aplici această îmbălsămare pe un corp viu, rezultatul mai mult decît previzibil va fi moartea acestuia. Altfel spus, dacă te apuci să „patrimonializezi“ cu sobor de experţi un folclor încă viu nu vei obţine decît un cadavru rumen în obraji.
Lucrurile se complică şi mai mult în cazul lăutarilor şi al muzicii acestora. Patrimonializarea ei trece, în acest caz, şi prin problema dreptului de autor, ceea ce ridică altă serie de întrebări: care este produsul care face obiectul unui asemenea copyright? – melodia ca atare? cîntarea de la nunta aceea? Cine moşteneşte drepturile de autor ale unui lăutar răposat şi pentru cîtă vreme rămîn acestea valabile? Şi aşa mai departe... Singurul lucru clar în acest caz este că orice înregistrare profesionistă de muzică tradiţionlă devine practic imposibilă.
Nu voi reuşi, probabil, să aflu ce au vorbit colegii noştri belgieni la acea conferinţă, dar cred că ar fi cazul să vorbim şi noi, uneori, despre uzul şi abuzul de patrimonializare în mult prea pioasa noastră societate actuală...