Iletrismul academic
– Asta nu mai e antropologie, nici nu vreau să mai aud! – se răsti colegul meu de comisie şi trînti dosarul din faţa lui cît colo. După care o trînti şi pe candidată.
– Da’ şi asta există, nu? – am dat eu să intervin.
– Ce să existe!? – s-a înfuriat şi mai tare domnul cu pricina. Ştiinţele sociale se ocupă cu realitatea socială, în care trăim cu toţii, pe care o poţi vedea, o poţi auzi şi deci o poţi investiga. Cu „virtualul“ ăsta, ce să vezi şi ce să auzi? Ce realitate e asta? Cum să cercetezi aşa ceva? După care iar a luat teza fetei de pe birou şi a trîntit-o la loc pe masă:
– Ia să mă mai lase cu prostiile astea, n-au decît să se joace acasă cît vor cu Internetul lor, la mine să nu vină cu aşa-zise subiecte de-astea, că nu ţine!
Nu au trecut două zile şi m-am confruntat cu un coleg de-al meu de data asta, întors de la un doctorat din străinătate. Cunoşteam atît candidatul, cît şi comisia, aşa că s-a înfipt direct în mine:
– Ascultă, ia spune-mi şi mie, ce fac ăia acolo tu numeşti antropologie?
– Da, bineînţeles, dar de ce? – m-am mirat eu, presimţind tot ce se poate mai rău.
– Păi ce mă interesează pe mine ce fac nu ştiu ce săteni cu vinul lor de pe nu ştiu ce colină pierdută din Italia? De cînd e asta ştiinţă? – s-a revoltat colegul meu, aşa, mai în glumă, ca între prieteni.
– Pentru italieni poveştile astea de branduri locale nu sînt chiar de joacă... Apoi, nu despre vin era vorba, ci despre identitatea locală construită în jurul lui. Iar asta ne interesează pe toţi.
– Te-ai prostit şi tu!... – a conchis colegul meu şi, ca să revenim la lucruri serioase, m-a invitat la o bere.
În numărul anterior al Dilemei noastre săptămînale, o doamnă profesoară (re)aduce în discuţie problema iletrismului. „Spre deosebire de analfabetism, care înseamnă necunoaşterea absolută a scrisului şi cititului, iletrismul presupune trecerea printr-o formă de învăţămînt fără a fi dobîndit competenţele necesare citirii unui text şi înţelegerii acestuia, fie că vorbim de un text funcţional sau de unul literar“ – ne aducea aminte doamna cu pricina. Din acest punct de vedere, situaţia în România nu este, se pare, foarte roză: „aproximativ 15% dintre absolvenţii de liceu şi 20% dintre cei care termină învăţămîntul gimnazial au mari dificultăţi în a înţelege un text simplu şi a executa cerinţele legate de acest text“. Nu vă gîndiţi deci la filozofie înaltă, un „text funcţional“ poate fi şi cea mai simplă şi inevitabilă cerere, iar iletrismul acoperă inclusiv competenţele de a înţelege şi utiliza sisteme semantice devenite cotidiene, precum semnalizarea într-un aeroport sau cardurile bancare. Nu vreau să mă gîndesc care este, în condiţiile astea, procentul de iletrism din România, mă consolez cu moartea caprei vecinului: şi francezii, cînd au încercat să-l măsoare acum cîţiva ani, s-au îngrozit...
Există însă şi un soi de iletrism academic, al oamenilor cu studii superioare, uneori multe, care sînt incapabili să „citească“ un text – sau un cuvînt – altfel decît ştiu ei că ar trebui să sune, altfel decît au învăţat şi îi învaţă şi pe alţii. Care ajung pur şi simplu să nu vadă ceea ce nu intră în cîmpul denotativ al cuvintelor lor preferate şi care nu acceptă că alte cuvinte – sau alte înţelesuri ale cuvintelor – decît cele acreditate de ei ar putea avea vreun sens, ar putea desemna vreo realitate.
Da, ştiu, „ţara arde şi baba se piaptănă“, îmi veţi spune. Dar vă pot răspunde cu altă zicală din repertoriul aceleiaşi înţelepciuni populare: „peştele de la cap se împute“! Iletrismul academic este aşadar, într-un fel, şi mai periculos, căci „academicii“ cu pricina (uneori li se spune şi elite...) au, de regulă, şi puterea – sau, în orice caz, au mai multă putere decît „analfabetul“ de rînd. Ei pot să impună astfel sensul unor cuvinte şi să forţeze realitatea să intre în cîmpul semantic al acelor cuvinte îngrădite de simpla lor incompetenţă, de ţanţoşul lor „iletrism“. Cum să încerci măcar să dezvolţi politici culturale, de pildă, cu iletraţi care cînd văd cuvîntul „cultură“ nu pot să vadă nimic altceva decît cărţi, picturi sau spectacole de teatru şi niciodată nimic altceva? Cum să discuţi despre tradiţii şi să gîndeşti strategii în acest domeniu, cu oameni pentru care „tradiţia“ pur şi simplu este ceea ce este pentru că aşa este de cînd este şi care te excomunică din cercul lor de iniţiaţi dacă încerci cumva măcar să-i întrebi la ce se referă, de fapt, prin acest cuvînt? Cum să faci ştiinţe sociale şi să speri la expertiză naţională în acest domeniu cu specialişti pentru care toată activitatea online care a invadat viaţa cotidiană a planetei nu este „realitate socială“ şi cu asta, basta; sau pentru care „local“ înseamnă ceva nesemnificativ pur şi simplu pentru că nu este universal – şi, în plus, nu este nici localul lor? Şi exemplele pot continua, din păcate, la nesfîrşit...
Nu o fi asta cea mai bună definiţie a Omului, nu o fi nici cea mai completă, dar rămîn convins că omul este esenţialmente o fiinţă vorbitoare. Or, cu bîlbîiţi nu are cum să iasă nimic altceva decît o mare bîlbîială!