Ierusalimul subpămîntesc (II)

Campanie ciudată, în Ierusalim. A fost prima oară cînd am săpat în lunile de iarnă, prima oară cînd, dacă ar fi fost nevoie, aș fi plătit eu numai să fiu lăsat să lucrez acolo, la 50 de metri de Zidul de Apus, și prima oară ca arheolog cînd, pentru o clipă, mi-a dat prin minte cu îngrijorare că nu e exclus să găsesc vreo comoară și deci să mă fac de rîs. Și mai important, dacă de obicei săpăm sub cerul liber, cu cîțiva metri de construcții antice sub noi, de data asta am săpat la lumină electrică în camere cu bolți în plin cintru, fără ferestre, peste care se ridicau opt metri de Ierusalim construit mai tîrziu – roman tîrziu, bizantin, omeiad, fatimid, cruciat, ayubid, mameluc, otoman și – cu voia dvs. – modern. Prin spărturi generoase în cîte una din bolți, vedeam alte bolți aflate mai sus. Camerele de la nivelurile inferioare erau inițial pline de-un stat de om, de obicei mai mult, cu moloz, mîl și alte minunății adunate în aproape două mii de ani. În orice caz, a durat o săptămînă pînă să nu mai am impresia că o să-mi cadă Ierusalimul în cap. Chiar și-așa, cred că ceva mai mult oxigen n-ar fi stricat. Plecam de-acolo invariabil amețit. Cum ieșirea era pe la recepție, mă strecuram mereu pe lîngă grupuri de militari aduși în vizite patriotice, cu M16 a­tîrnînd neglijent în spate. Bineînțeles, într-una din zile, m am împiedicat de pușca unui ostaș de sex feminin, care trebuie să fi luat chestia asta drept cea mai stupidă posibil încercare a unui bărbat de a începe o conversație cu ea. Adevărul era mult mai prozaic.

Viaductul roman în care am săpat, de care vorbeam și joia trecută, este complet ascuns vederii și integrat în țesătura de ziduri a orașului vechi. În literatura științifică îl găsiți cu numele de the Great Causeway. E rar ca strada romană să fi fost la cîțiva metri mai sus decît nivelul modern de la care începi săpăturile, dar în Ierusalim orice e posibil. O altă stradă modernă e undeva la doi metri peste ele; îi zice a Lanțului – Shalshelet. Ce le-o fi venit romanilor să facă schimbări așa drastice în trama stradală (în fine: în întortocheatele ulițe) ale Ierusalimului? Poate că decumanus-ul supraînălțat corespunde unor modificări aduse topografiei platformei de pe Munte, după înlocuirea templului iudaic, urmaș al celui al lui Solomon, cu unul păgîn, pentru Iupiter (Dio Cassius zice de înlocuirea asta, deși confirmarea arheologică e fix zero). Mai pragmatic – dar strict o speculație – ar fi să pui asemenea schimbări în legătură cu accesul mai rapid, sau cu vizibilitate mai bună, al armatei la puncte-cheie din oraș; legiunea a zecea era încartiruită în SV orașului, platforma templului era în SE. (Parcă Aristotel zicea că un oraș cu străzi în unghi drept o fi mai frumos sau mai confortabil, dar e în primul rînd mai ușor de controlat militar.)

Să zic și cît de iluzoriu este uneori caracterul internațional (sau măcar exotic) al unor săpături. În pasajul secret din Ierusalim aveam două ajutoare, doi puști (evrei) în treninguri colorate care păreau adunați direct dintre blocuri de la mine din Drumul Taberei. Alexander Onn, care conducea săpăturile din toată piațeta Zidului de Apus – o responsabilitate uriașă – și care făcea arheologie în Israel de 30 de ani, s-a dovedit că era din România. Săpăturile lui sînt cele care au demonstrat că o întreagă serie de bolți din zona pasajului secret, considerate înainte islamic timpurii, erau de fapt romane. Onn vorbea româna excelent, ca și ebraica, de altfel, pe care însă nu o scria. Ca să mă ajute să nu mai fiu oprit la toate filtrele de securitate din drum, mi-a propus să-mi dea un bilet, un fel de laissez-passer, numai să-l scriu eu în engleză, el doar semnînd. Își cerea scuze, stînjenit, dar și amuzat, că după atîta timp nu știe să scrie bine limba locului. Știam că e grav bolnav, dar rămăsese un gentleman perfect, în plus ferm cu muncitorii lui, care păreau de altfel să aibă nevoie de toată acea fermitate. Din păcate, a murit nici doi ani mai tîrziu și n-am văzut nicăieri un necrolog.

Un lucru specific Ierusalimului este supravegherea religioasă paralelă a săpăturilor arheologice, care trebuie să fie conforme și legii religioase (halakha). E de altfel un lucru de înțeles, dată fiind relația unică în Israel între religie, stat și politică, chiar dacă nu e un lucru care să facă fericit un om de știință. S-a întîmplat de cîteva ori să ridic capul și să văd că rabinul Zidului de Apus sau un alt oficial mă urmărește în tăcere. Că veni vorba, rabinul are practic căderea de a ordona arestarea pentru o faptă necuvenită săvîrșită acolo, în proximitatea Zidului. Importanța locului este indescriptibil de mare pentru Israel. M-am obișnuit apoi cu genul ăsta de supraveghere ocazională, deși am regretat tot timpul că mi s-a interzis să fac poze. Oare la ce se gîndea rabinul? Că pe strada aflată pe zidul „5006“ al lui Irod, a cărei suprafață o expuneam, poate să fi trecut Iisus în drum spre templu? Sau la baia rituală iudaică (mikvah) săpată în același zid? La depunerile islamice din cavitățile viaductului roman? La sutele de note care se înfig zilnic între pietrele Zidului și pe care el are autoritatea să le colecteze de două ori pe an și să le îngroape pe Muntele Măslinilor? Sau la un banc cu români?

Foto: wikimedia commons