Iepureală stradală

Colegul meu de la Sociologie, Parmenide Capdeied, și-a anunțat recent candidatura la directoratul unuia dintre cele mai importante departamente interdisciplinare din Universitate. Poziția rămăsese liberă după pensionarea fostului șef. Deși n-aș fi crezut, presa a acordat atenție acestui episod (în opinia mea, minor) din viața universitară. A luat interviuri tuturor candidaților (pe lîngă Parmenide, mai concurau trei colegi – o doamnă și doi domni), le-a prezentat CV-urile și, încet-încet, a început să le scormonească trecutul. Și mai surprinzător, întreaga urbe, academică și non-academică, s-a conectat, așa-zicînd, la tensiunea momentului. Au apărut, din senin (out of the blue sky, așa cum spun, foarte plastic, anglofonii), „tabere“ electorale, susținători și detractori ai celor patru, activiști, loialiști, stîngiști, dreptiști, naționaliști, ceaușiști, pașoptiști ș.a.m.d. Forumurile, rubricile de comentarii la articolele despre candidați, ba chiar și articolele ca atare s-au umplut de înjurături, invective, „dezvăluiri șocante“, „declarații halucinante“, „povești tulburătoare“ și „previziuni alarmante“, legate de (biata) Milady și de cei trei (năpăstuiți) muschetari. Citeai și te cruceai, nu mai știai pe ce lume te afli. Departamentul cu pricina părea, din unghiul bătăliilor ce se duceau pentru conducerea lui, să aibă nevoie mai curînd de un exorcist decît de un director. În sfîrșit, cel mai șifonat a ieșit profesorul Capdeied, un om destul de retras, cumva lipsit de vizibilitate înaintea momentului, iată, de cotitură în existența sa. Ce s-a întîmplat?

Pe scurt, ziariștii au intrat în posesia unor imagini filmate (pe stradă, cel mai probabil de o cameră focalizată pe traficul rutier) cu Parmenide. Ele au fost imediat postate pe edițiile online ale tuturor publicațiilor semnificative. Titlurile însoțitoare erau devastatoare: „Demențial! Acest psihopat vrea să conducă un departament interdisciplinar din Universitate și, mîine-poimîine, pesemne că Universitatea însăși!“, „Fabulos! Urmăriți-l pe nebunul Parmenide Capdeied în plină decompensare psihică pe stradă!“, „Scandalos! Sociologul sociopat la cîrma destinelor tuturor cercetătorilor umaniști!“, „Alma Mater în derivă: un delabrat îi atacă fatal structurile de conducere!“ Cum să reziști la asemenea urlete de disperare? Am deschis, prin urmare, și eu, filmulețul. Într-adevăr, îl recunoșteai ușor pe profesor, cu toate că filmarea era făcută de sus. Stătea pe trotuar, ascuns după un -stîlp electric. „Ascunderea“ se sugera prin mișcările lui comice de a se feri parcă de privirile oamenilor, întrucît, de facto, ea nu exista: stîlpul se dovedea mult prea subțire pentru corpolența lui Parmenide. Scena căpăta de aceea accente burlești și se dovedea, admit, inexplicabilă (luată în sine, fără întregul context așadar!). De aici însă și pînă la sociopatul rămas liber pe străzi mi se părea a fi o cale extrem de lungă. Mai tristă totuși fu reacția colegilor universitari. În instituție, toți vorbeau – cu voluptate irepresibilă! – numai despre asta. Se presupunea nu doar faptul că sărmanul Capdeied va pierde șefia departamentului, ci și că va fi pensionat iute. Pe caz de boală.

Îl cunosc de ani buni pe Parmenide. Ceva nu se lega. Am decis să-l sun. A răspuns cu o voce neașteptat de veselă. Mi-a comunicat că tocmai se retrăsese din cursa pentru directoratul departamental și că respectiva filmare, „așa trunchiată, cum fusese dată“, „picase la țanc“. Nu „avea stofă“ de „funcționar“ academic. Derutat complet, i-am replicat: „Dragul meu, nu înțeleg! Pe de o parte, filmulețul e o idioțenie, nu arată ceva compromițător, iar, pe de alta, mai spui că este și trunchiat…“ „Ei, bătrîne, aici ai explicația! Trunchierea imaginilor acționează în favoarea mea. Nu vreau să împing vreun tîmpit să posteze toată înregistrarea… Ție pot să-ți zic adevărul! Mă plimbam..., în fine, cu doctoranda mea favorită, Simina Bucată. Na, mă mai distrez și eu puțintel cînd soția pleacă din oraș… Ne alintăm unul pe altul cu apelativul iepuraș. Ne distrează pe amîndoi naivitatea cu care iepurii urmăresc intrușii, chipurile ascunși după cîte un obiect care, caraghios, nu le acoperă nici a zecea parte din corp… O rog mereu pe Simina, pe parcursul întîlnirilor noastre galante, să se ascundă așa, după cîte o piesă de mobilier. Să se iepurească! Imaginea mă incită atît de tare, încît îmi redă vigoarea de la douăzeci și cinci de ani… Acolo domnișoara – care, din fericire, nu se vede în imaginile puse de ăștia: tîmpiții n-au realizat ce mină de aur au avut în mînă! – traversase să cumpere niște gogoșele de la un chioșc. Eu mă iepuream la ea în anticiparea după-amiezii pe care urma să o petrecem împreună! Prefer deci să fiu nebunul retras din cursă iepurește decît the academic lover. Nu de alta, dar are nevastă-mea o colecție de bătătoare de șnițele, de-ți stă mintea-n loc…“

Poate prefera, m-am gîndit, și ca, în loc de Capdeied, să fie Capdeiepure! 

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: romanul Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile, Editura Polirom, 2017.