Iepurașul de Paște și (ne)rușinarea democrației directe

…deși, să ne-nțelegem din capul locului, n-am nimic împotriva iepurașului de Paște sau a ouălor de ciocolată, chit că le prefer pe cele vopsite. Nici împotriva lui Moș Crăciun în varianta Coca-Cola nu am nimic. Nici împotriva democrației directe n-am. Dimpotrivă. Avem nevoie și de iepurașul de Paște, și de Moș Crăciun, și de democrația directă. După cum observa Edmund S. Morgan în Inventînd poporul (Inventing the People), orice guvernare are nevoie de povești, de „lasă-mă să cred” (make-believe). „Lasă-mă să cred că poporul are un cuvînt de spus sau lasă-mă să cred că reprezentanții poporului sînt poporul. Lasă-mă să cred că guvernanții sînt slujitorii poporului. Lasă-mă să cred că toți oamenii sînt egali sau lasă-mă să cred cred că nu sînt… Aceste ficțiuni sînt necesare pentru că nu putem trăi fără ele.”

Asta nu înseamnă că nu vine o vreme cînd copiii cresc, devin adulți și înțeleg cum merg lucrurile. Nu se mai supără pe iepurașul de Paște dacă nu găsesc suficiente ouă de ciocolata (sau, poate, nici unul), nici pe Moș Crăciun dacă nu le aduce toate cadourile dorite (sau, poate, nici unul). Și-atunci, de ce continuăm să ne enervăm pe politicieni, de ce ne dezamăgește democrația? Dacă, de bine, de rău, ne-am lămurit cu iepurașul de Paște și cu Moș Crăciun, haideți să ne lămurim nițel cum stă treaba și cu democrația. Vechii greci au inventat atît cuvîntul – „demos” (popor) + „kratos” (putere) –, cît și practica. Pentru ei, însă, ceea ce ce noi numim astăzi „democrație” numai democrație n-ar fi fost. Pentru ei, democrația era directă. „Democrația reprezentativă” nu era democrație (de altfel, vechii greci nici nu aveau în vocabular cuvîntul „reprezentare”.) Nimeni nu mă poate reprezenta, pentru că nu pot delega prin vot pe altcineva să fie cinstit în locul meu sau înțelept în locul meu. Prin urmare, alegerile în democrația ateniană se făceau prin tragere la sorți, pornind de la premisa că orice cetățean e la fel de calificat pentru a conduce treburile cetății (cu excepția generalilor, strategoi, care erau aleși nominal).

A fost un dezastru.

Mult lăudata democrație directă ateniană a supraviețuit, printre prelungite sughițuri oligarhice sau de-a dreptul tiranice, doar vreo două sute de ani. Cifrele sînt relative pentru că, în realitate, pînă și democrația ateniană a fost, mai mult sau mai puțin, un iepuraș de Paște. Toată lumea iubește iepurașii care lasă ouă prin iarbă. Au o singură problemă – nu există. Nici Solon, nici Cleisthenes n-au implementat o democrație directă 100%, iar „perioada de aur” a avut loc sub oblăduirea unui singur om – generalul Pericle. Nici democrația directă din Elveția zilelor noastre nu e, la o privire mai atentă, chiar atît de directă. Dacă istoria ne învață ceva, e că democrațiile directe sînt cu atît mai ineficiente, cînd nu de-a dreptul catastrofale, cu cît încearcă mai mult să implementeze idealul în practică. S-o recunoaștem: ne plac iepurașii! Ne plac ouăle de ciocolată.  Dar imaginea unui iepuraș care chiar s-ar screme să scoată din el ouă de ciocolată ne oripilează. Pe bună dreptate.

Nu surprinzător, pentru fondatorii Statelor Unite, ideea unei democrații directe era anatema. Pînă pe la începutul secolului al XIX-lea, a fi etichetat „democrat” echivala cu eticheta de „anarhist” de astăzi (sau mai rău, pentru că, mai nou, a fi anarhist e, pentru mulți, un titlu de mîndrie). De la George Washington și John Adams la Alexander Hamilton și chiar la „democratul” Thomas Jefferson, discursurile și scrisorile vremii sînt împănate de acuze la adresa democrației, văzută ca „legea gloatei” (mob rule) sau de-a dreptul o „otravă” care doar diluată poate fi înghițită (Hamilton). Ceea ce fondatorii SUA aveau în minte era o republică, nu o democrație (directă). Doar cîțiva radicali, alde Thomas Paine, credeau că o democrație directă ar reprezenta idealul, iar cea reprezentativă doar un soi de rău necesar. Pentru majoritatea, precum James Madison, democrația reprezentativă era net superioară celei directe, pentru că avea abilitatea de a filtra și îmbunătăți – prin reprezentanți și prin instituții – umorile veșnic schimbătoare ale mulțimilor mai mult sau mai puțin infantile. Pînă la apariția partidelor de mase, existența unei „aristocrații naturale” era indisputabilă.

E bine ca, dacă tot admirăm America și-o tot dăm de exemplu, să știm de ce-o facem. Să realizăm că noile media au spart zăgazurile pe care fondatorii Statelor Unite s-au căznit din răsputeri să le ridice împotriva democrației directe, la Philadelphia, cînd au conceput noua Constituție (în secret, cu ferestrele închise și accesul mulțimilor interzis de gardieni înarmați). Și-atunci de ce ne învinețim de indignare pe Facebook, Instagram sau alte media? Ca adulți, știm că nu are rost să ne supărăm pe iepuraș dacă nu găsim ouă de ciocolată, pentru că știm că noi sîntem iepurașul. Copiii se supără, pentru că nu știu ce știu adulții. Cumva, însă, atunci cînd vine vorba despre democrație, uităm. Uităm că sîntem deopotrivă adulții responsabili cu ouăle, dar și copiii care se bucură cînd le găsesc. Uităm că sîntem și iepurașul, și copiii. Și, cu cît mai multă democrație directă avem, cu atît mai mult uităm să fim adulți responsabili. Iar noile media taman asta încurajează – democrația directă. Adică un proces de infantilizare accelerată, la scară planetară, cu o intensitate de neconceput înainte. Ne tragem în cap cu „hashtags” (#) și cu milioane de „followers”, îmbufnați precum o turmă de „domni Goe”, gata să toarne dulceață în galoșii oricărui adult.

Dar să ne facem iluzia că putem renunța la iluzii e cea mai facilă, deci și cea mai periculoasă, iluzie. Așa se poate renunța la democrație. Nu vom renunța la Facebook decît pentru Instagram, la Instagram pentru Twitter, la Twitter pentru TikTok și ce va mai urma. Dar nu putem renunța la iluzia democrației pentru că, vorba lui Churchill, altă iluzie mai bună nu există. Nu putem renunța la principiul egalității aplicat inteligenței, cum spunea Tocqueville. Ceva-ceva, însă, putem face. Să începem prin a ne rușina de propria noastră nerușinare. Nu e nici o rușine să ne bucurăm cînd găsim cîte un ou de ciocolată sau un cadou sub pomul de Crăciun. Nerușinare e să ne supăram dacă nu le găsim. Pentru că tot noi trebuia să îl punem acolo. Iar dacă tot nu putem renunța la noile media, măcar să le folosim cu rușinea adultului care înțelege că se enervează fiindcă-și fură singur căciula. Ne vedem pe Facebook! TikTok!

Alin Fumurescu este associate professor la Departamentul de Științe Politice al Universității din Houston, autor al cărții Compromisul. O istorie politică și filozofică (Humanitas, 2019).