Identităţi regionale

18 iunie 2014   TÎLC SHOW

Tema identităţilor naţionale, a patriotismului local, a conflictelor dintre locuitorii din diferite zone ale ţării e în continuare un tabu în discursul public românesc. Nici discursul privat nu o tratează în mod deschis: chiar cei care spun bancuri cu moldoveni, olteni sau ardeleni şi îşi privesc cu dispreţ vecinii „venetici“, ca pe nişte ocupanţi abuzivi, săraci şi bădărani ai locurilor altădată atît de liniştite şi civilizate, nu ar recunoaşte că vorbele lor reflectă o adversitate mai profundă sau mai larg răspîndită. Nici cercetarea ştiinţifică, din cîte ştiu (dar lucrurile probabil că s-au schimbat, cel puţin în sociologie şi în antropologie) nu a investigat în detaliu construcţia şi negocierea identităţilor locale româneşti. Din cînd în cînd, constatăm că se stîrneşte în presă cîte un scandal, marcat de senzaţionalism şi texte alarmate: „Mesajul HALUCINANT al unui scriitor“; „Un scriitor din Caracal a publicat pe pagina sa de Facebook o scrisoare deschisă, profund jignitoare la adresa Transilvaniei“; „Scriitorul care a publicat mesajul plin de venin este din Caracal, dar s-a stabilit în Bucureşti“ (realitatea.net, 11.06. 2014). Aşa cum a arătat în mai multe dintre cărţile sale Lucian Boia (ale cărui constatări reci şi obiective sînt periodic receptate ca semne de trădare naţională, de subminare a unităţii de neam), aceste atitudini sînt explicabile istoric, într-un stat a cărui unitate s-a produs tîrziu şi mai ales la nivel discursiv. Ideologia oficială naţională, întemeiată pe romantismul secolului al XIX-lea şi continuată temeinic de utopia naţional-comunistă a secolului al XX-lea nu a acceptat decît dogma unităţii, „visul de veacuri al poporului român“, ignorînd şi minimalizînd orice tendinţă contrară.

Stereotipurile locale, imaginea defavorabilă a celuilalt – din altă regiune a ţării – au existat în permanenţă, subteran, şi sînt acum extrem de vizibile în Internet, un spaţiu favorabil afirmării identităţilor de grup şi stigmatizării anonime a altor comunităţi (în forumuri, comentarii pe site-urile ziarelor şi ale posturilor de televiziune). Dezbaterea de anul trecut asupra regionalizării a produs exemple foarte interesante de dialoguri preponderent agresive pe tema superiorităţii unor regiuni şi a inferiorităţii altora. Cei care intervin în discuţii îşi asumă explicit sau implicit o identitate locală, prin pseudonime şi afirmaţii deschise, prin respingerea altor identităţi sau prin utilizarea unui limbaj cu trăsături dialectale stereotipe. Etichetele cele mai frecvente sînt: oltean, moldovean, ardelean, bănăţean, bucovinean. Muntean apare destul de rar, pentru că ipostaza prototipică, bine individualizată, a celor din sudul ţării e bucureşteanul. Opoziţia principală se stabileşte între regăţeni şi ardeleni; termenul depreciativ mitici e folosit pentru a-i desemna fie pe bucureşteni (ca în Caragiale: „Mitică este bucureşteanul par excellence“), fie, prin extensie, pe munteni („Balcanism este felul de a fi al «miticilor», care este foarte asemănător cu acela al bulgarilor, sîrbilor, grecilor“ (forum.softpedia.com); muntenii sînt numiţi şi sudişti, moldovenii – şoldoveni sau sîrme. Identităţile manifestate în pseudonime sînt mai simple – constantin (un moldovean) (gandul.info), un sibian (tribuna.ro) sau mai complicate: student valcean cu buletin de sibiu (tribuna.ro). Afirmaţiile identitare utilizează adesea şi graiul local: „io-s regăţean“ (forum.softpedia.com); „Eu sînt oltean“ (pandoras.realitatea.net); „eu mi-s ardeleancă (născută în Banat)“ (ibidem); „eu mi-s ardelean de cînd mă ştiu“ (ibidem); „Amu draga me, io mi-s corcitură: jumate ardieleancă, un sfert moldo şi un sfert olti“ (ibidem). Etichetele regionale apar foarte des în formule de adresare nu tocmai protocolare: „bă regăţene, îţi spun eu a fost gol perfect valabil“ (tribuna.ro); „Băi «miticilor» de Gorj!“ (pandurul.ro). Adresările jignitoare inovează, adesea, în etichetarea interlocutorilor din alte regiuni: „Sau ce, aveţi impresia că mi-aţi făcut o favoare primindu-mă în el, şaormarilor? (mantzy.ro; identitatea şaormarilor este lămurită de titlul discuţiei: „bucureştenii-nişte-ţărani“); „mai, berbecule de Maramureş„; „mocofane de palincar“ (raportdetara.digi24.ro/forum).

Particularităţile de limbaj sînt folosite cu mîndrie locală, poate puţin autoironică – „nu-i român ca bănăţanu’! girept îi că Banatu-i plin dă vinituri, da’ şine-i bănăţan, cu Banatu-n suflet moare!“ (facebook.com) – , sau cu sarcasm, cu intenţia de depreciere a adversarului: „se ştie deja că Miticii e mai harnici“ (forum.softpedia.com). Evident, exemplele pot continua.

Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti. A publicat, între altele, volumele Limbaj şi politică (Editura Universităţii Bucureşti, 2007) şi 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecţia „Viaţa cuvintelor“, 2010).

Mai multe