Ics

În anii trecuţi, pe cînd făceam parte dintr-o echipă a Institutului de Lingvistică din Bucureşti care monitoriza, în colaborare cu Consiliul Naţional al Audiovizualului, corectitudinea şi proprietatea limbii române vorbite la posturile de radio şi televiziune (rapoartele se mai găsesc încă pe site-ul instituţiei), am putut constata cît de frecventă era, în spaţiul public românesc, rostirea nediferenţiată cs a literei x (ecsistă, ecsamen, ecserciţiu etc.), în cuvinte în care tradiţia şi norma impun pronunţia gz. Nu observasem înainte fenomenul, asupra căruia mi-au atras atenţia cîţiva colegi şi a cărui descriere clară şi exactă se găseşte în cartea Isabelei Nedelcu, 101 greşeli gramaticale (2012); mi se pare acum că e una dintre cele mai puternice tendinţe fonetice actuale, manifestate deopotrivă în registrul formal şi în cel informal. 

Explicaţiile sînt mai multe: nu putem da vina doar pe citirea de pe prompter (care poate să anuleze uneori recunoaşterea cuvintelor şi a sensurilor), pentru că tendinţa e mai veche şi nu reprezintă doar (cum am putea crede) o boală profesională a prezentatorilor de televiziune. E vorba în primul rînd de o dificultate reală, pentru că în română nu există reguli absolute de pronunţare a lui x în context intervocalic, vorbitorii avînd obligaţia de a deprinde fiecare cuvînt cu forma lui corectă. În asemenea cazuri, apar nesiguranţe şi variaţii în uz şi se manifestă tendinţa de a prefera o anumită pronunţie, de a generaliza rostirea dominantă. Cum în română cazurile de nonconcordanţă exactă între literă şi sunet sînt relativ puţine, vorbitorii tind să uniformizeze, prin analogie, şi puţinele excepţii existente. Un alt motiv ar putea fi lipsa sentimentului etimologic: pronunţia gz e în română, în cele mai multe cazuri, preluată ca atare din alte limbi (în primul rînd din franceză): astfel, cel care ştie cum se pronunţă în franceză exister, examen, exercice are toate şansele să pronunţe corect şi formele româneşti; doar că francofonii sînt din ce în ce mai puţini. E drept, şi în engleză, limbă pe care o ştiu tot mai mulţi români, mai ales tinerii, există diferenţe de pronunţie a lui x, care pot fi descrise mai riguros, dar presupun tot învăţarea cuvintelor cu accentele şi rostirea lor specifică: în cuvintele englezeşti exist şi exam apare secvenţa gz; în exercise, e drept, x se pronunţă ks. Puternica influenţă engleză asupra limbii române actuale ar putea conduce la eliminarea unor pronunţii neacceptate de norme, ca a ecsista şi ecsamen; deocamdată, lucrul nu pare să se întîmple, cel puţin nu pe scară largă. 

De fapt, nu sîntem foarte atenţi la pronunţare, mai ales în cazul unor sunete apropiate, din perechile de consoane surdă/sonoră – p şi b, t şi d, k şi g, s şi z etc. Diferenţele sînt într-adevăr mici (mai ales în anumite contexte fonetice, cînd sunetele în cauză sînt urmate de alte consoane) şi doar scrisul ni le aduce în atenţie, prin forme ca obţiune, apsent, smeu, zmirnă etc. Diferenţele dintre consoanele care apar în poziţie intervocalică se percep mai clar, dar atîta vreme cît scrisul le maschează (prin litera unică x), se pare că nu li se dă prea mare importanţă. În cazul dat, generalizarea pronunţiei surde (cs) şi nu a celei sonore (gz) ţine probabil de factori statistici (mai multe cuvinte au regula de pronunţare cs a literei x), fiind poate influenţată şi de presiunea „numelui literei“: ics.

Tendinţa e mai veche: în Dicţionarul greşelilor de limbă (1982), Al. Graur indica pronunţiile corecte pentru a exista, examen şi exerciţiu, semnalînd greşelile: în oscilaţia surd/sonor (ecsista, ecserciţiu), dar şi prin simplificarea grupului de consoane (ezista, ezerciţiu, ezamen). Ultima abatere de la normă (mult mai răspîndită în trecut, probabil şi sub influenţa formelor italieneşti corespunzătoare) nu prea mai are trecere azi.

Internetul ne furnizează şi dovezi scrise ale uzului deviant şi ale autojustificărilor produse de vorbitorii anonimi. La o întrebare lansată pe un forum, despre pronunţarea cuvîntului există, cineva răspunde: „eu cred că îl poţi pronunţa în ambele moduri, şi cu g şi cu k: ţine de cît de repede îl spui / în orice caz X se spune ICS / deci şi k e corect! mai ţine şi de zona în care eşti/vrei să mergi în romania!“ (vorbesc.ro). Din mesaj (căruia i-am completat semnele diacritice, pentru a-l face mai uşor de urmărit) se desprind o serie de idei inacceptabile pentru specialişti, dar care circulă, se pare, în sfera „lingvisticii populare“: pronunţia lui x ar fi o regulă opţională, cu variaţie admisă, dependentă de ritm şi caracteristică pentru diferenţele regionale! Alte intervenţii exprimă iritarea faţă de pronunţia contrară normelor – „Aud ecsamen, ecsemplu... cum poate cineva să pronunţe aşa? (...) faza asta cu x-ul mă scoate din minţi“ (pinkish.ro) sau asocierea cu pronunţia franceză, acceptată cu entuziasm – „waaauuu!! aveam dreptate ... fiind vorbitor de franceză ...nu mă credeau colegii mei de facultate... ziceau că pronunţ în franceză...“ (facebook.com) – sau respinsă (cel puţin în unele cazuri): „eu nu pot franţuzi cuvintele nici să mă baţi. dacă asta e dovadă de incultură, n-am ce face“ (pandoras.realitatea.net). Altminteri, grafiile din Internet ilustrează, cu sau fără intenţie ludică, toată gama de variaţii posibile; „egzistă cineva“ (youtube.com) „nu egsistă loc sub soare“ (ibidem) „nu ecsistă chef fără mine“ (vitanclub.net). 

Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti. A publicat, între altele, volumele Limbaj şi politică (Editura Universităţii Bucureşti, 2007) şi 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecţia „Viaţa cuvintelor“, 2010).