Icar a căzut. Aplaudați

Nu sînt un bun cititor de mituri. În loc să vibrez la imaginea lui Icar în înaltul cerului, eu mă enervez că textele nu ne dau specificațiile tehnice ale aparatului de zbor. În prima jumătate de mileniu de la apariția mitului în surse grecești, citesc doar că aripile erau „lipite cu ceară“ sau puse „pe spate“. Really? That’s it?

Evadarea pe calea aerului a lui Icar și a lui Dedal din labirintul Minotaurului apare deja pe vasele arhaice grecești (cu încălțări înaripate!), dar în texte intră abia mai tîrziu. Am impresia că mitul era oarecum indigest pentru greci: greșeala de tip prometeic – depășirea condiției umane – are o presă foarte proastă. În plus, Icar, apropiindu-se de soare, se ridică împotriva sfatului tatălui său, o rebeliune periculoasă atunci cînd e citită în cheie politică. Unii autori antici zic că mitul se referă, de fapt, la navigație. Evadarea ar fi avut loc cu o navă, Icar a murit într-o debarcare nereușită; Dedal ar fi inventat, de fapt, pînze speciale, în vreme ce urmăritorii foloseau doar vîsle (vîslele și aripile, de altfel, se află în greacă într-un continuum lingvistic, cum observa într-un excelent studiu Gabriela Cursaru de la Université de Montréal). Mitul mai e straniu și prin absența zeilor: tatăl și fiul iau aventura zborului pe cont propriu, iar Icar cade din cauza unei defecțiuni tehnice – nu, să zicem, pedepsit de Zeus pentru hybris. În fine, bogatul simbolism al mitului mai poate fi pus în legătură cu concepția platonică a sufletului înaripat din Phaidros, dar aș zice că este, în fond, conex și mitului peșterii, din Republica: o fugă din labirintul întunecos către soarele total este periculoasă în absența unui intelect puternic. Asta dacă am înțeles ceva din mitul peșterii.

Am petrecut ceva timp de curînd cu singura reprezentare a lui Icar descoperită în Dacia – o statuetă de calcar de 45 cm, aflată la Muzeul Național al Unirii din Alba Iulia. (Studiul a fost parte din programul Pantheon 3D, prin care o echipă extraordinară de acolo a creat, între altele, o galerie virtuală cu modele tridimensionale ale sculpturilor importante din muzeu.) Statueta a zăcut anonimă și fără cap în depozit (exact ce am făcut mulți dintre noi după Revelion) pînă acum cîțiva ani, cînd a fost identificată de un expert, Radu Ota. Pe un tors văzut frontal, sculptorul a adăugat brațe larg deschise care susțin aripile, brațe care sînt însă văzute din spate. Aripile se văd acolo legate de fiecare braț cu două barete, a căror prezență e esențială în artă pentru a-l distinge pe Icar, cel cu aripi artificiale, de alte figuri mitologice înaripate din fabrică. Într-un interesant moment expresionist, la Icar al nostru, palmele și degetele au cam aceeași lungime cu a coapselor.

O lectură neoplatonică a mitului sugerează că acest Icar are un rol funerar și arată sufletul celui mort înălțîndu-se spre astre. O statuetă a lui Icar a fost găsită acum 20 de ani într-un mormînt de copil de lîngă Graz (Austria). Iar acum 1.800 de ani, din cîte ne putem da seama, pentru cineva decedat la Apulum s-a construit un altar încoronat cu statueta noastră ca acroteră, produsă local, poate inspirată de un model de la Aquincum (azi Budapesta). Statueta asta e unică în România, dar mai există cîteva în arta provincială romană – încă 23, dacă număr corect în cel mai recent catalog, majoritatea găsite în Ungaria și în Austria.

Uneori te întrebi ce e, de fapt, mai fascinant în acest mit: zborul sau căderea? Pentru romani, Căderea lui Icar este una dintre cele patru mari teme în picturile murale – zece asemenea fresce doar la Pompei. Bănuiesc însă că Icar avea o oarecare popularitate și în armată, care ar putea să se datoreze atragerii lui în orbita mitului lui Hercule. În vremea statuetei noastre, mai multe legiuni romane purtau, de altfel, numele de Herculia. Acest erou este și subiectul preferat al lui Dedal, despre care se spune că îi sculptase mai multe statui. Iar în cea mai bine păstrată frescă romană de la granița Imperiului Roman, găsită în casa unui ofițer din Germania Superior, grupul Dedal și Icar decorează un perete pe care rolul central îl au Hercule și Fortuna.

Celebra legiune staționată la Apulum, Legio XIII Gemina, putea să fi preluat moda lui Icar din Noricum sau Pannonia, unde fusese activă mai înainte (cum ziceam, locurile predilecte de descoperire a statuetelor lui Icar). Și mai bine, cum atelierul sursă pare să se fi aflat la Aquincum, poate că transmisia a avut loc dinspre militarii de la Legio II Adiutrix, aflată la Aquincum după războaiele dacice, și cei de la Apulum. M-am întrebat dacă tehnic chestia asta ar fi fost posibilă și am constatat că da: la mijlocul secolului III, detașamente din ambele legiuni erau încartiruite în același oraș din Lombardia de azi. Știu că e plictisitor, dar nu e grozav că nu trebuie să rețineți nimic din toate astea?

Încă ceva despre Icar și mediul militar. Filiația se potrivește – tatăl lui era totuși Dedal, despre care se spune că a gîndit lucrările de fortificație ale Agrigentului. Dintr-un pasaj din Suetonius (Nero 12.2), prea des trecut cu vederea, reiese că invențiile lui Dedal l-au preocupat întrucîtva pe Nero, care le-a folosit ca sursă de inspirație pentru niște dansuri războinice. În contextul lor, Suetonius menționează un Icar care, la prima sa încercare de zbor, s-a prăbușit lîngă loja împăratului, stropindu-l cu sînge. Trebuie să fi fost vorba de o reprezentație războinică regizată; dar, din nou, nu aflăm cu ce echipament zbura Icar. Pe unde mai sînt resturile atîtor butaforii și nebunii logistice concepute de Nero și ce-am mai putea recunoaște azi dacă am scoate din pămînt aripa de teatru a lui Icar?

Foto: wikimedia commons