Iarna pe uliţă

23 februarie 2012   TÎLC SHOW

Vă mai aduceţi aminte de poezia lui Coşbuc? Am învăţat-o la şcoală, aveam şi nişte imagini idilice în Abecedar, copii care se dădeau rîzînd pe derdeluş, case troienite din care ieşea fumul cald al căminelor... Nimic din toate acestea în iarna care, iată, ne-a luat din nou pe nepregătite. E adevărat că, de ceva vreme deja, iarna nu mai e ca vara, dar, de data aceasta, ca în povestea cu Petrică şi lupu’, iarna chiar nu a fost ca vara, ci o adevărată iarnă grea, cum n-am mai văzut de foarte mult timp. Tocmai de aceea, dincolo de greutăţile naturale cu care ne-am confruntat pe moment, această iarnă constituie şi o radiografie a problemelor sociale cu care ne confruntăm de ceva vreme şi care vor continua şi după topirea zăpezilor. Altfel spus, această iarnă, fiind una „serioasă“, a dat şi măsura reală a capacităţii noastre de mobilizare socială în caz de urgenţă.

Problemele sociale au început chiar în amonte şi intră în mare măsură în categoria „a fost sau n-a fost?“. Nici pînă astăzi nu ştim, de pildă, dacă a fost sau n-a fost o „stare de urgenţă“! A fost cod roşu sau nu, a fost el anunţat la timp, nu a fost anunţat la timp sau poate deloc sau poate, dimpotrivă, în mod iresponsabil? Singurii în măsură să spună cît de cît acest lucru – meteorologii – au fost puşi la colţ. Au greşit, n-au greşit? Fiecare poate să creadă ce vrea. Iar cine s-a uitat pe TVR va crede că a fost o primăvară cu năbădăi, iar cine a privit doar Antena 3 va fi convins că trăim în Siberia. Fiecare cu iarna lui deci, putînd fi sigur doar de zăpada din jurul său.

Urgenţă sau nu, ceva zăpadă în exces nu ne putem îndoi că a fost. Şi atunci, avem resurse pentru a-i face faţă sau nu? Nici asta nu am ştiut şi, culmea, nu vom şti nici după ce va trece iarna. Cine a spus că avem probleme a fost pus la colţ şi el. Dar, obişnuiţi cu „băieţii deştepţi“ din sistemul energetic, putem să ne întrebăm de ce a spus ce a spus? Dar putem să ne întrebăm la fel de bine şi de ce s-a negat că am avea probleme? Pe scurt, nu ştim – şi nu vom şti – de fapt cum stăm cu resursele strategice ale ţării şi posibilitatea de mobilizare a lor în caz de urgenţă.
În sfîrşit, am avut sau n-am avut victime? Păi, în mod evident, au fost morţi, dar nu ştim nici măcar asta, dacă au fost cu adevărat victime ale iernii sau doar victime ale propriei iresponsabilităţi – mai exact, nişte beţivi sau ceva de genul ăsta. „Am văzut nişte imagini cutremurătoare, oameni închişi de vii sub zăpezi!“ – îmi relata o doamnă respectabilă. „Hai, dom’le, că nu e chiar aşa, tot omul are o pungă de mălai şi o lopată cît să se descurce!“ – se revolta altă cunoştinţă. Pe scurt, am avut atîtea victime cîte interpretări.

Dacă privim apoi la responsabili şi responsabilităţi într-un caz de urgenţă precum acesta, lucrurile devin şi mai confuze. Mai întîi, după cum ne puteam aştepta deja, a continuat sportul naţional cu pisica moartă în curtea vecinului: ai lor sînt de vină, ba prefecţii unora, ba primarii altora! Lucrurile s-au dovedit însă şi mai controversate decît atît. Meteorologii au fost de vină, şefii din sistemul energetic sînt de vină, ba chiar oamenii (inclusiv victimele) au fost vinovaţi. Ce ar fi trebuit să facă, mai precis? Păi, ar fi trebuit să facă cele necesare ca aceste lucruri să nu se întîmple. Adică? Nu ştiu, eu unul nu am aflat şi am o vagă bănuială că o eventuală altă „urgenţă“ ne va prinde tot fără o evidenţă clară şi funcţională a distribuţiei responsabilităţilor în societate.

În sfîrşit, a existat şirul lung al perplexităţilor şi revelaţiilor de salon, repartizate oarecum egal între cum e posibil ca să... şi dar iată că... Ca şi cum spaţiul public descoperea România privată, societatea română, ba chiar omul. Extraordinar, sînt oameni şi oameni, există leneşi şi eroi, unii sînt nepăsători, alţii sînt săritori etc. Şi în această diversitate imprevizibilă, am rămas cu o dilemă existenţială: oare cum este, de fapt, Românul? A urmat o grea cădere pe gînduri...

Unii, aducîndu-şi poate aminte de „iarna pe uliţă“, s-au întrebat mai departe cum „pe vremuri“ oamenii păreau că se descurcau totuşi cu iarna, în timp ce acum par a nu se mai descurca? Dincolo de faptul că eu personal nu ştiu cît de „bine“ s-au descurcat oamenii în iarna lui ’54, există şi motive structurale, ale societăţii actuale cu sau fără stări de urgenţă, dar pe care nimeni nu le-a discutat şi pe care le vom uita mai repede decît amintirea zăpezii. Faptul, de pildă, că România rurală arată ca sistemul circulator al unui om bătrîn căruia încep să-i îngheţe extremităţile: arterele (în speţă drumurile de acces) spre aceste extremităţi s-au „necrozat“, transportul public s-a împuţinat pînă la dispariţie, antrenînd dispariţia şcolilor şi a dispensarelor şi producînd pungi de sărăcie şi de îmbătrînire demografică unde se suferă şi în timpul verii. De asemenea, faptul că elementarele perdele verzi de protecţie sau simplele parazăpezi au dispărut şi ele, făcînd iarna grea mai ales prin viscolirea caselor de la marginea satelor, şi nu doar prin simpla cădere de zăpadă. Şi cîte şi mai cîte alte lipsuri care ne-au luat – şi ne vor lua în continuare – pe nepregătite.

Politizarea zăpezii din această iarnă a fost, în cel mai bun caz, o profundă lipsă de bun-gust. Criza zăpezii a mai evidenţiat însă şi alte hibe majore şi structurale ale societăţii noastre. În primul rînd, faptul că nu avem capacitatea de mobilizare socială în caz de urgenţă, oricare ar fi aceasta, ci doar pe aceea, strămoşească, de a ne „descurca“ pînă la urmă. Mai mult decît atît însă, ea a scos în evidenţă o deficienţă şi mai profundă: moartea clinică a comunicării sociale. Nici în caz de urgenţă, de dificultate şi prioritate clară şi precisă, diferiţii actori sociali nu reuşesc să mai comunice între ei. Sîntem, precum am mai spus-o şi cu alte ocazii, într-o stare de logopatie cronică. 

Restul e tăcere...  

Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Sfîrşitul jocului. România celor 20 de ani, Editura Curtea Veche, 2010. 

Mai multe