Iar începem?

Una dintre scenele cele mai puternice ale Procesului de la Nürnberg, filmul lui Stanley Kramer – să tot aibă 50 şi ceva de ani –, este aceea cînd avocatul apărării, avocatul fostului ministru nazist de justiţie, începe să-i chinuie pe martorii acuzării, victime ale legilor rasiste, cu o serie de întrebări tip Gestapo, încercînd să le dovedească instabilitatea mintală şi deci incapacitatea lor de a fi martori valabili. Maximilian Schell (cinefil bătrîn, îmi place să numesc actorii extraordinari cu numele lor, nu cu cele din scenariu...) se dezlănţuie într-un crescendo sălbatic, martorii – Judy Garland şi Montgomery Clift – sînt incapabili să-i facă faţă, terorizaţi de violenţa interogatoriului, pînă cînd, deodată, din boxa sa, Burt Lancaster, însuşi fostul legiuitor hitlerist, se ridică în picioare şi îi strigă avocatului său: „Iar începeţi?“. În cinemateca personală de sub frunte, duc această scenă de o viaţă şi, mai ales după ’90, constat că ea a căpătat o autonomie aproape spontană. 

Ea mi-a reapărut instantaneu, citindu-l pe Sever Voinescu în Dilema veche din 15 septembrie (ziua deschiderii şcolilor... ce bizar, ce coincidenţă!). În articolul său „Anticomunişti şi anti-anticomunişti“, scria aşa: 

„Cred că a fi anticomunist este ceva de bun-simţ, ca un fel de regulă de minimă igienă a cetăţeanului – să fii anticomunist mi se pare că provine din acelaşi set de reguli cu cele pe care copiii le învaţă de la părinţi în primii ani de viaţă conştientă: să se spele pe mîini înainte de masă şi pe dinţi dimineaţa şi seara cel puţin, să se îmbrace în haine curate, să nu mănînce de pe jos etc.“ M-am oprit. Cum? 

Dacă anticomunismul provine din setul de reguli pe care părinţii le transmit copiilor, dacă a te forma ca anticomunist începe de cînd te speli pe dinţi, dacă a fi anticomunist se asimilează cu a te îmbrăca în haine curate, dacă anticomunismul e atît de elementar, mă văd silit să întreb: iar începem, domnule Voinescu? Iar începem să-i politizăm de mici? S-a mai trecut pe aici: îi luau din grădiniţă, din primară, îi învăţau să se spele pe dinţi şi totodată îi învăţau să se laude că sînt şoimi ai patriei comuniste... Vom avea acum şoimi anticomunişti? La o minte de copil, nu-i greu să-l înveţi a-i slăvi pe Stalin, Hitler, Ceauşescu... Nu trebuie deloc să fii apolitic ca să înţelegi în secolul XXI ce înseamnă politizarea, orice politizare, în educaţia unui ţînc. Şi totul pus sub lozinca bunului-simţ! De cînd bunul-simţ garantează o opţiune ideologică? Didactic vorbind: nu mai sînt necesare şi o cultură, şi o inteligenţă, şi o experienţă – alta decît „a setului de reguli părinteşti“ – pentru a ajunge să înţelegi, de pildă, că nenorocirea oricărei politici este violenţa cu care vrea să-i facă pe toţi să gîndească la fel, în numele, dacă nu al religiei, atunci în al bunului-simţ şi al normalităţii...? Ca şi comunismul ieri, şi anticomunismul azi, nu sînt chestiuni de igienă elementară, de bun-simţ şi punct. 

Sever Voinescu însă insistă în continuarea acestei nefericite comparaţii: „Prin urmare, nu sînt de acord nici nu cei care cred că anticomunismul este o ticăloşie (nici eu..., n.m.) şi nici cu cei care cred că anticomunismul este o virtute (nici eu..., n.m.)“. Dar nu aici, între aceste extreme – ticăloşie sau virtute –, se găseşte pericolul unui anticomunism început odată cu igiena elementară, ci, ca orice anti-, în fanatismul lui, în intransigenţele sale dogmatice, inchizitoriale, ca ale oricărui anti-instituţionalizat în numele unui adevăr unic, numai de el deţinut. Am suficientă experienţă în ale fanatismului politic comunist – fie el practicat în urmă cu 60 de ani – ca să pot înţelege orice alte fanatisme ale secolului meu şi să le pot judeca conform unui criteriu cît de cît obiectiv: dacă au fost criminale sau nu, rătăciri bezmetice, sau nu, dar apoi recunoscute prin remuşcare, căinţă, luciditate, cît mai puţin ostentative, cît mai intolerante faţă de oportunism. Nu-i doresc lui Sever Voinescu o asemenea experienţă, a unui anticomunism fanatizat pe bază de bun-simţ, căci bunul- simţ, precum naivitatea, are limitele şi catastrofele lui. Şi nu-i ascund că mă îngrijorează vehemenţa cu care, trei rînduri mai jos, concluzionează: „Iată de ce e aproape necesar (?) să fii anticomunist fără oprire (?) şi în orice context politic (?)“. Cele trei semne de întrebare îmi aparţin şi mă îndreptăţesc să exclam din nou: Iar începem? Exact asemenea cerinţe avea şi propagit-ul comunist.

În 2011, de mult defanatizat – cea mai fertilă experienţă a vieţii şi scrisului meu – poate că am dreptul democratic să întreb: anticomunismul fără oprire, fără context politic, nu va fi şi foarte plicticos?