Ia cucuta, neamule!

E ispititor să asociezi descoperiri arheologice cu personaje celebre. Să crezi că ai găsit, adică, săgeata care l-a omorît pe Ahile sau coloana în vîrful căreia a locuit Simion Stîlpnicul. Asemenea potriveli încîntă publicul și istoricii, invitațiile la conferințe curg, sponsorii ciulesc urechile. Două vorbe, deci, despre posibila descoperire a închisorii în care Socrate a fost executat în 399 î.Hr.

La 100 m de colțul de S-V al agorei din Atena s-au găsit în anii ’40 ruinele unei clădiri substanțiale (numite în rapoarte „PB“, de la convenționalul Poros Building), declarate pe rînd arhivele statului, centru comercial, bordel. În 1975, un cunoscut arheolog american a propus să vedem în ea ceva foarte diferit. De închisoarea lui Socrate se știe, din Platon, că era „lîngă“ agora (pînă aici e bine) și „lîngă“ tribunal (și asta ar corespunde, pentru că cea mai importantă clădire publică de lîngă PB a fost interpretată ca fiind tribunalul Heliaia). Camerele pătrate identice care se fac la stînga și la dreapta din coridorul central, opt cu totul, ar fi fost, evident, celulele. Ele au cam 20 m², destul pentru cei 20-25 de vizitatori care veneau la Socrate în ultimele sale zile. Una dintre camere are un bazin de teracotă și un vas mare pe jumătate îngropat în pămînt; iar Platon confirmă că Socrate, înainte de execuție, a mers într-o altă cameră și s-a îmbăiat – ca să nu trebuiască, deducem, să-i spele alții corpul. Curtea din sud e pentru exerciții. Anexa din nord, cu ziduri mai groase (deci cu etaj), trebuie să fi fost un turn de strajă. Există și alte argumente, încă mai interesante. O cisternă a fost săpată mai tîrziu într-una dintre camerele anexei, iar în ea s-au găsit 13 mici vase, ca niște borcănele, de 4 cm înălțime (foto), de un tip rezervat în general pentru substanțe farmaceutice. Oare nu conținea fiecare din ele cîte o doză letală de cucută? Mai mult, în aceeași cameră a anexei a fost găsită și o statuetă de marmură, aproape sigur reprezentîndu-l pe Socrate! Se știe că atenienii, regretînd ulterior verdictul lor, i ar fi ridicat filozofului o statuie într-o clădire din apropiere, deci de ce nu și o copie care să-l comemoreze chiar la locul execuției? Totul pare că se potrivește – cînd îl asculți numai pe autorul teoriei. Numai că noi nu știm în ce tribunal a fost judecat Socrate, poate Heliaia, dar poate Parabyston, identificat în zona de N E a agorei (așadar, nu lîngă PB), de alt­fel singurul loc unde s-au găsit artefacte direct legate de procesul de judecată (de exemplu, clepsidre cu apă, materiale pentru vot, jetoane pentru jurați). Singurul argument pentru identificarea așa-zisei Heliaia drept tribunal rămîne faptul că e măricică… Apoi, interpretarea planului PB se face prea mult cu planul unei închisori moderne în minte. Or, grecilor le era străin spiritul Panopticon-ului lui Bentham; la fel, în general, și ideea că o faptă antisocială se pedepsește cel mai bine prin ani grei de pușcărie. O altă problemă e că vasele pentru cucută și statueta sînt datate în ghidul oficial al agorei ateniene în secolul al IV-lea, cînd de fapt ele au fost probabil produse, bazat pe contextul arheologic și pe comparația cu statueta lui Socrate de la British Museum, foarte probabil la o sută de ani și mai bine după execuția lui Socrate. În plus, să ridici statuie în închisoare unui tip ținut pe nedrept la zdup cu o vreme în urmă e contraproductiv, dacă nu hazliu. Cît despre cucută, sursele scrise sînt de acord că se prepara pe loc, într-un mojar, nu se aducea o doză de unică folosință din pivniță; mă gîndesc, ca să nu-și piardă în timp gustul bun și antioxidanții. Pe scurt, impresia e că dacă Socrate însuși i-ar fi luat la întrebări pe cei așa siguri că i-au identificat închisoarea, le-ar fi demonstrat că e clar doar faptul că nu e clar.

Ar mai fi o poveste arheologică legată de Simon cizmarul, cel prețuit de cinici mai tîrziu, în al cărui atelier, aflat „lîngă“ agora, Socrate venea să poarte lungi discuții filozofice (pe care Simon și le-ar fi notat și publicat, zice Diogene Laerțiu). În 1953 s-a găsit chiar la marginea de S-V a agorei (pînă aici e bine) o casă. În pietrișul de lîngă ea, o cupă pe care e zgîriat „A lui Simon“. Printre materiale, iată niște ținte și niște inelușe de os: vezi bine, atelierul unui cizmar. Aici venea Socrate! Sigur, sandalele grecești pot avea ținte în tălpile lor, deși inelușe de os prin care să treacă șireturile de piele eu n-am văzut (nici cei care au publicat această teorie nu aduc vreo paralelă din lumea greacă). Mai pot accepta și că Simon și-a azvîrlit cupa pe fereastră, fără îndoială exasperat de vreo manevră maieutică mai abilă. Totuși, spun criticii teoriei, „Simonos“ e scris în alfabet ionic (face diferența între omega și omicron, ceea ce în Atena nu prea se întîmplă înainte de sfîrșitul secolului al V-lea), iar asta contrazice informația din sursele scrise că Simon era cetățean atenian, nu venetic. Iar cizmarului i se zice pe nume în surse pentru prima oară abia la Plutarh, la 500 de ani de la evenimente. Și tot așa… Dialogurile socratice, pare-se, continuă. 

Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este romanul Trecerea, Cartea Românească, 2016.

Foto: wikimedia commons