Huzur / "Timp cînd n-ai nevoie să munceşti şi eşti fericit"

Se ştie că multe dintre cuvintele împrumutate din turcă au căpătat în română, treptat, conotaţii negative, devenind astfel sinonimele parţiale şi depreciative ale unor cuvinte mai vechi sau ale unor împrumuturi culte mai tîrzii. Prin specializare sau prin devalorizare semantică, haznaua nu mai desemnează tezaurul, vistieria sau măcar rezervorul de apă, aşa cum mahalaua nu mai este echivalentă cu cartierul, nici alişverişul cu comerţul, nici marafetul cu talentul sau măiestria, nici tertipul cu ordinul sau proiectul. În cartea sa fundamentală, de la 1900, (Influenţa orientală asupra limbei române), Lazăr Şăineanu distingea adesea între sensul vechi, „serios“, al turcismelor şi sensul modern, peiorativ şi adesea ironic.

În cazul termenului huzur, schimbarea semantică nu e foarte spectaculoasă, dar poate fi destul de semnificativă. În româna veche, e foarte probabil ca huzur să fi avut sensurile pe care le are şi azi în turcă etimonul său huzur: „pace, linişte, tihnă“. Un „test de conotaţii“ aplicabil cuvintelor internaţionale sau celor care circulă în formă identică ori foarte asemănătoare în mai multe limbi e căutarea prin Google imagini: la comanda huzur, programul de explorare în Internet furnizează imediat peisaje esenţializate, spaţii antistres de izolare absolută şi meditaţie. Este exact ceea ce sugerează explicaţia în engleză a cuvîntului turcesc în dicţionarul Redhouse 1997: huzur – „peace of mind, freedom from anxiety“; „tranquility, peace“.

Pentru cuvîntul românesc, dicţionarele noastre combină în explicaţii termeni mult mai ancoraţi în concret – bunăstare, trai îmbelşugat, lipsă de griji – şi indică drept sinonime – răsfăţ, lenevie, lăfăială, îmbuibare etc. Cuvîntul e atestat în română destul tîrziu (la jumătatea secolului al XVIII-lea), în contexte care nu permit totdeauna identificarea exactă a sensurilor. O dovadă a circulaţiei cu sensul „pace, linişte“ apare într-un „cînticel comic“ al lui Alecsandri, „Haimana“, publicat în Convorbiri literare în 15 noiembrie 1871: „pîn’a nu mă muşca chiftiriţa ambiţiei de a servi Statul Român şi pofta de a gusta din caşcavalul bugetului, trăiam cum trăiam... greu, dar în huzur.“ Ideea că prin acces la caşcavalul bugetului (e surprinzătoare constanţa metaforelor politice româneşti) s-ar pierde huzurul traiului e, desigur, mai greu de înţeles dacă nu ţinem cont de sensurile vechi ale cuvîntului. Cam în aceeaşi perioadă, în dicţionarul român-francez al lui Frédéric Damé (1893), huzur era echivalat cu „commodité, repos, loisir, vie paisible“. Cea mai interesantă mi se pare însă definiţia din Dicţionaru limbii româneşti (1939) a lui August Scriban, un autor care definea sensul curent într-o limbă nepretenţioasă, fără scrupule ştiinţifice: cu formulări uneori involuntar comice, dar cu atît mai revelatorii pentru uzul real şi pentru stereotipurile cuprinse în cuvinte. Pentru Scriban, huzurul e un „timp cînd n-ai nevoie să munceşti şi eşti fericit“. Aşa cum era de aşteptat, termenul a fost intens folosit de propaganda comunistă, care i-a accentuat conotaţiile negative (extinse prin derivatele a huzuri şi huzureală): „exploatatorii duc o viaţă de lene şi huzur, se lăfăiesc în bogăţie şi belşug“ (Scînteia, 2 august 1952).

Sensul curent astăzi e cel predominant negativ şi clar orientat către avantajele materiale (nemeritate): „anchetaţi pentru huzurul pe banii statului“ (Cotidianul, 4.12.2012); „Huzurul de la stat: funcţionarii publici sînt pe locul doi la salarii, după bancheri. Cum comentaţi?“ (zf.ro); „Tributul plătit de salariaţii CEO pentru huzurul sindicaliştilor“ (gorjexclusiv.ro); „Huzurul parlamentarilor. 1,5 milioane euro pentru bilete de avion“ (ftr.ro); „Huzurul căpşunarilor pe şomaj spaniol“ (adevarul.ro); „Nemţii nu sînt dispuşi să plătească pentru huzurul grecilor“ (premonitii.ro) etc. Stilul jurnalistic recurge adesea la pitorescul termenului, inclusiv în contexte metaforice: „Huzurul găinilor şi porcilor, pretext pentru subvenţii UE“ (romanialibera.ro). Mai rar, huzurul este reevaluat şi i se redescoperă sensurile mai apropiate de etimon: „Este, credem noi, o combinaţie subtilă de familiaritate şi confort, căreia îi putem zice huzur. Ne plac cuvintele astea două: dichisul şi huzurul“ (formula-as.ro, 672, 2005, interviu despre librăriile Cărtureşti).

Evoluţia semantică a lui huzur poate fi citită şi ca o poveste despre valori, despre mecanismele psihologice şi culturale care transformă starea de bine în bunăstare opulentă, condamnabilă în măsura în care este întotdeauna atribuită celorlalţi. În huzur persistă, totuşi, şi ceva din fascinaţia unui stereotip oriental al hedonismului, în ipostaza unei dulci inactivităţi.

Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti. A publicat, între altele, volumele Limbaj şi politică (Editura Universităţii Bucureşti, 2007) şi 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecţia „Viaţa cuvintelor“, 2010).