Humus

8 mai 2013   TÎLC SHOW

În explicaţiile lingvistice, se invocă uneori o presupusă tendinţă de evitare a omonimiei, care ar explica preferinţa unei limbi (mai exact, a vorbitorilor ei) pentru anumite forme şi respingerea altora. Ipoteza, în principiu verosimilă, e contrazisă foarte des de evoluţiile reale ale limbii. S-a invocat de multe ori exemplul formei site, care ar fi fost preluată ca atare din engleză, pentru a se evita confuzia dintre pagina electronică şi vechiul sit arheologic. De fapt, în cazul dat nu exista nici un pericol serios de confuzie: contextele de utilizare se diferenţiau total, iar sit era un termen de specialitate prea puţin cunoscut de marea masă a vorbitorilor. Ipotetica teamă de omonimie oferea o explicaţie raţionalistă şi o scuză pentru ceva mult mai simplu şi mai banal: tendinţa vorbitorilor de a prelua ca atare termeni străini, fără voinţa sau ştiinţa de a-i grefa pe cuvinte deja existente. În alte limbi romanice, englezescul site a fost tradus exact prin termenii deja existenţi, înrudiţi prin originea latină comună: fr. site, it. sito etc.

Că vorbitorii actuali ai românei nu se tem de omonimie (sau că nu sînt familiarizaţi cu o serie de cuvinte savante) o dovedeşte şi preluarea entuziastă a denumirii humus în domeniul culinar. Interesul pentru bucătăria orientală (mai ales libaneză) a dus la prezenţa intensă, în ultimii ani, în meniurile restaurantelor sau în oferta de produse gata preparate din magazinele alimentare, a unei creme de năut cu susan, a cărei denumire arabă (hummus) a fost diferit preluată şi adaptată. Wikipedia permite o comparaţie rapidă a formelor preferate de diverse limbi: articolele în spaniolă şi italiană folosesc forma hummus, cel în germană Hummus; în engleză e ales hummus, dar se indică numeroase alte variante: houmous, hummous, hommos, humos, hommus, hoummos. Româna pare să prefere forma adaptată humus (fără consoană dublă), corespunzînd şi echivalentului din turcă: „Ce este şi cum se face humusul?“ (goodfood.ro); „Humusul se prepară rapid“ (culinar.ro). Circulă totuşi şi varianta cu dublu m, preluată direct din arabă sau prin intermediul englezei: „Hummusul se serveşte proaspăt, stropit cu lămîie“ (cevabun.ro).

Humus a fost deja inclus în Dicţionarul de cuvinte recente al doamnei Florica Dimitrescu (ediţia a III-a, în colaborare cu Alexandru Ciolan şi Coman Lupu, 2013), fiind ilustrat prin citate din presă, începînd din anul 2001. Produsul e încă prea nou ca numele său să fi fost înregistrat şi de dicţionarele româneşti curente; acceptarea s-a petrecut totuşi în alte limbi, în primul rînd în engleză (houmous/hummus este cuprins deja în The Concise Oxford Dictionary, Merriam-Webster etc.).

În orice caz, forma adoptată spontan în română are un risc destul de înalt de omonimie supărătoare cu mai vechiul humus („amestec de substanţe organice amorfe aflat în sol, care îi condiţionează fertilitatea şi care este rezultat din transformarea materialului vegetal sub acţiunea microorganismelor“, DEX). În alte limbi, formele alese pentru felul de mîncare oriental sînt în general diferite de cele rezultate din preluarea termenului latin humus: în engleză hummus (sau houmous) nu se confundă cu humus; şi mai evidentă e diferenţierea din franceză, între houmous şi humus. În română, unii marchează, în scris (împotriva recomandărilor normative actuale), noutatea humusului culinar prin separarea prin cratimă a articolului: „humus-ul este unul dintre acele feluri de mîncare de care te îndrăgosteşti“ (pranzuldincaserola.ro). Desigur, contextele de apariţie a celor două forme sînt în genere diferite – e greu de crezut că agricultorii sau geologii vor descrie un fel de mîncare, sau că i se va aduce clientului, la restaurant, o porţie de pămînt proaspăt şi gras. Bănuiesc că pentru pasta de năut se va impune, pînă la urmă, forma humus. E încă o dovadă că întîmplarea, circumstanţele comerciale, comoditatea şi simplitatea sînt mai puternice decît orice posibilă dorinţă de evitare a omonimiilor şi a confuziilor.

Pe de altă parte, noul termen chiar merită o formă simplă, repede asimilabilă. În fond, pasta cu pricina e alcătuită din plante bine cunoscute, pentru denumirea cărora româna a împrumutat în trecut termeni din turcă (comuni spaţiului balcanic): năut şi susan. Năutul (cu formele vechi năhut, nohot) apărea deja la Dosoftei, în descrierea hranei unui sfînt pustnic („cu năhut şi cu bob muiat să hrăniia“), era prezent în cea mai veche carte de bucate („Ia pui de găină şi-i fierbi iahnii, zemoşi, cu năhut şi castane coapte“) şi s-a fixat chiar în formulele iniţiale ale poeziei populare („foaie verde bob năut“, „frunzuliţă de năut“ etc.). Atestările ulterioare îl prezintă mai ales în ipostaza de năut prăjit (servit pe tavă, în proza lui N. Filimon, alături de migdale şi vutcă de izmă); Lazăr Şăineanu îl considera un element esenţial în bucătăria ţăranilor români.

Mai multe