Hop şi Belu!

Gimnastica românească e din nou în top. În ce măsură revine şi interesul pentru acest sport?

Gimnastica românească, cu medaliile, gloriile şi vedetele ei de „un metru şi patruzeci“, este cea mai bună ilustrare a ceea ce Lucian Boia numea cîndva „dorinţa românilor de a-şi trăi viaţa prin exponenţi şi cine poate fi mai bun pentru asta decît un campion al sportului?“. 

Gimnastica apare de nicăieri şi ne propune, constant, o producţie de medalii, medalii care cu glezna umflată şi care cu degetele sucite, dar medalii ale noastre, ale poporului! Ne simţim bine, ne simţim învingători. Cîntă imnul.  Tocmai de aceea, ameţiţi între atîtea culori, de la bronz la aur şi de la argint la talc, tocmai cînd ne bombam şi noi pieptul şi ne sugeam burta, ne simţeam bine carevasăzică, tocmai în aceste zile care au urmat Campionatului European de Gimnastică şi celor 6 medalii luate de fete, iată, în plină emoţie naţională, a venit Octavian Belu şi ne-a transmis: „Le-am spus fetelor că, în sport, medaliile devin istorie ca să poată face loc gloriei“. 

Ne-am pleoştit dintr-odată, asta e, dacă şi Belu ăsta e atît de exigent încît nu ne lasă să ne bucurăm de efortul comun al unei naţii de performeri!