Homo academicus

Stînd de vorbă cu un coleg clasicist despre soarta noastră comună de truditori pe ogoarele universității, m-am trezit la un moment dat întrebîndu-l de ce și-a ales meseria pe care o practică. Mi-a răspuns că l-a atras ideea unei profesiuni în care să înveți toată viața.

E firesc să te întrebi, din cînd în cînd, de ce ai făcut ce ai făcut. Și eu mi-am dorit, ca tînăr absolvent, să pot preda la universitate – deși, la vremurile cu pricina, o atare perspectivă se arăta cît se poate de problematică. Pe mine cred că mă mîna în primul rînd nevoia de libertate – pentru că așa percepusem, ca student, Facultatea de Litere, sau cum se va fi numit pe atunci, ca un spațiu al libertății fără egal în tot ce întîlnisem în România totalitarismului ceaușist.

Mă întreb și acum adesea de ce mi-am dedicat ultimii treisprezece ani – a.m.r. 3! – unor responsabilități administrative în universitate și, din păcate, singurul răspuns onest pe care mi-l pot da este: din naivitate. Nu știu cum să denumesc altfel o motivație care, în mod cert, nu are de a face cu gustul puterii, nici cu satisfacțiile financiare, ci mai degrabă cu credința că instituția în care lucrez, facultatea, universitatea, are o misiune specială, la îndeplinirea căreia aș putea să-mi aduc obolul. Iar această misiune, definită în termeni personali, ar putea suna cam așa: conservarea/perpetuarea/emularea/promovarea etc. unui anumit tip uman, pe care îl denumesc, în lipsă de altceva mai bun, homo academicus.

Homo academicus nu este un titlu pe care îl obții trecînd diverse probe, încununat cu vreo diplomă oarecare. Calitatea respectivă nu o obții nici în urma străbaterii cursei cu obstacole a suișului în ierarhia gradelor didactice. De fapt, habar n-am cînd și cum poate deveni cineva homo academicus. Poate unii chiar se și nasc așa. Cert e că, din punctul meu de vedere, homo academicus reprezintă un prototip uman, ce nu are de a face cu locul în care cineva poate fi aruncat pe tabla de șah a nomenclatorului pozițiilor sociale și profesionale. E un prototip deeopotrivă al lumii reale și al celei la care visezi, o specie umană a cărei încarnare o poți întîlni, cînd și cînd, în ocazii fericite. Iar universitatea, în umila și naiva mea părere, ar trebui să fie gazda lui predilectă.

Homo academicus este acel tip uman al cărui reper existențial cardinal îl constituie două valori conjugate: adevărul și libertatea. Faptul că aceste valori nu sînt doar alăturate, urcate ambele în topul preferințelor, ci și, cum spuneam, conjugate, corelative, că se definesc una prin cealaltă, este, cred, crucial pentru a înțelege ce este un homo academicus.

Este nevoie, pentru accederea la această condiție, de asumarea convingerii că adevărul însuși nu poate fi gîndit în absența libertății cugetului care îl certifică. Altfel spus, adevărul nu este și nu poate obiectul posesiei vreunui ins anume. Afirmarea, probarea, demonstrarea lui – da. Adevărul, ca atare, nu. În raport cu el, ne aflăm poziția umilă de perpetui aspiranți. Poate că teoria „failibilității“ lansată de Karl Popper exprimă cel mai bine acest sentiment, instituționalizat, acum multe secole, sub forma universității: adevărul se află întotdeauna între noi și, totodată, deasupra noastră.

Dintre atît de multele și de divergentele definiții posibile ale libertății, homo academicus tinde să le selecteze pe acelea care fac pereche bună cu perechea ei corelativă: adevărul. Cu alte cuvinte, prevalează convingerea că libertatea nu se primește, ci se obține prin exercițiul propriei maieutici, proiectate, cel mai adesea, ca traseu existențial.

Universitatea n-a fost și nici nu este reședința exclusivă a lui homo academicus, după cum nici acesta n-a fost niciodată singur rezident al campusurilor universitare. Istoria poartă mărturie despre numeroase derapaje și abdicări, iar prezentul e departe de a proiecta imaginea unor Cîmpii Elizee instituțiilor de învățămînt superior. Totuși, în varietatea acestui habitat mi-a fost dat, de mai multe ori, să-l întîlnesc pe homo academicus în sala de curs sau pe culoarele facultății, în ipostază de profesor, de doctorand sau chiar de student la licență. Și n-am decît să le mulțumesc celor care mi-au oferit această delectare, această speranță.

În lumea de azi, homo academicus ar trebui inclus în lista speciilor amenințate. Iar amenințările vin, în principal, din două direcții: dinspre economic, pe plan internațional și, în plus, dinspre politic, în lumea noastră cea românească.

N-am să vorbesc aici despre cele mult promise, niciodată realizate 6 procente din PIB pentru educație, nici despre matrapazlîcurile legislative menite să asigure eternizarea în funcție a vreunui rector. S-a vorbit din belșug în presa noastră despre astfel de lucruri – chiar dacă, cel mai adesea, fără nici un rezultat. Aș vrea să semnalez un singur lucru: faptul că economicul, pe de o parte, și politicul, pe de cealaltă parte, tind să-și infuzeze propriile valori în spațiul universitar – eficiența și, respectiv, puterea – ruinînd, treptat, binomul axiologic din care se nutrește homo academicus. Mă uit cu oarecare stînjeneală la „colecționarii de puncte“ pe care-i văd crescînd în jurul nostru, intra muros, la tot mai evidenta corporatizare a regulilor de practicare a meseriei, ca și la tot mai cinicele bătălii pentru putere, uneori cu mize absolut derizorii, ce invadează arena universitară. Și mă mîngîi cu ideea, poppereană, că poate greșesc. 

Liviu Papadima este profesor de lite­ra­tură română la Facultatea de Litere, pro­rec­tor la Universitatea București; coautor al manualelor de limba și literatura româ­nă pentru liceu, apărute la Humanitas Edu­ca­țional. A coordonat mai multe volume apărute la Editura Arthur.