„Hic Rhodus, hic saltus” sau Despre văicăreala condițională

2 septembrie 2020   TÎLC SHOW

…și-atunci aveți a-mi îngădui să mă văicăresc și eu puțin, ca tot omul. Îngăduiți-mi să mă văicăresc despre văicăreală. Sînt primul care s-o recunoască: cuvîntul în limba română are conotații mai puțin măgulitoare, dar altul mai bun n-avem pentru tendința de a ne plînge soarta. Tînguire, jeluire sau lamentație sună și mai aiurea. Văicăreala pare a face parte din firea omului. Dacă e să ne luăm după Biblie, din firea omului căzut, pentru că nici despre Adam, nici despre Eva nu ni se spune că s-ar fi plîns cînd au primit pedeapsa cumplită a izgonirii din Eden. Primul personaj veterotestamentar despre care aflăm că s-a văicărit este Cain, după ce-l ucide pe Abel, cînd află blestemul lui Dumnezeu: „Pedeapsa e prea mare ca s-o pot suferi” (Facerea 4:13). E o văicăreală ca la piață, negustorească („mă lași falit, iei mîncarea de la gura copilașilor”), dar una care, tot ca la piață, dă oareșce rezultate. Cain primește asigurări că nimeni n-o să-l omoare, pentru că de-acum e în-semnat.

Vedem că văicăreala vine într-o gamă variată de forme. Nu toate văicărelile sînt negustorești, și nu orice tîrguială presupune văicăreala. (Cînd Avraam se tîrguiește cu Dumnezeu pentru soarta Sodomei, ajungînd de la cincizeci la doar zece drepți ca o condiție pentru cruțarea cetății, nu se văicărește. Că talentele lui de negociator nu scapă Sodoma de la distrugere, e o altă poveste.) Una e, să zicem, văicăreala israeliților în pustie, cînd se ridică împotriva lui Moise și Aaron (Exodul 16: 2-3), alta e văicăreala nedumerit-disperată a lui Iov („De ce n-am murit în pîntecele mamei mele?”, Iov 3:11). Despre acestea, însă, și alte variante de văicăreală, cu o altă ocazie.

Văicăreala despre care mă voi văicări astăzi e văicăreala-condițională. Văicăreala lui „dacă doar…”. Dacă doar s-ar rezolva problema X, viața ar fi minunată. Prezentul e dezamăgitor pentru că am avut ghinion. Nu degeaba avem atîtea cîntece pe această temă: „Cînd s-o-mpărțit norocu’, / Fost-am eu dus la lucru” sau „Cine are noroc, are / Pune piatra și răsare / Dar eu semăn busuioc / Și nu răsare deloc”. Dar „dacă doar”, viața mea ar fi cu totul alta. S-o recunoaștem: toți am căzut victime văicărelii-condiționale într-un moment sau altul.

Începem încă din copilărie: dacă doar mi-ar cumpăra mama înghețată sau smartphone, dacă doar nu m-ar scoate la tablă tocmai astăzi. Continuăm în adolescență: dacă doar m-ar iubi Marioara (sau Vasile), dacă doar aș scăpa de acnee, dacă doar aș intra la facultate. Și o ținem așa toată viața, cu mize cînd frivole, cînd de-a dreptul dramatice: de la „dacă doar m-aș fi născut într-o altă familie, sau într-o altă țară, dacă doar aș putea da timpul înapoi” la „dacă doar mi-aș putea plăti întreținerea, dacă doar nu mi-aș pierde slujba”, sau chiar „dacă doar aș scăpa de cancer, dacă doar aș apuca să-mi mai văd copiii încă o dată”. Atunci, totul ar fi vis și armonie. Dacă doar…

Nu, văicăreala nu e un fenomen tipic românesc – să nu ne văicărim și de asta. E un fenomen… omenesc (n-am găsit altă rimă). În Imagine, bunăoară, John Lennon ne cînta cum dacă doar n-ar mai fi nici rai, nici iad, nici țări, nici religii, nici proprietate privată, atunci toate s-ar rezolva de la sine, pentru că n-am mai avea pentru ce muri (că n-am mai avea nici pentru ce trăi, e o observație ignorată cu nonșalanță; nici John Lennon nu era perfect.) If only… Si seulement… Wenn nur… E o văicăreală periculoasă: nu doar simplifică problema existențială, reducînd-o la unul sau cîțiva factori perturbatori, dar ne și îndepărtează de prezent. Prezentul ne nemulțumește … veșnic (sic). Nu degeaba Machiavelli observa că oamenii sînt întotdeauna dezamăgiți de prezent, înfrumusețează trecutul și-și pun speranțele în viitor. E rețeta sigură pentru o stare de permanentă morocăneală, dacă nu de-a dreptul de depresie.

Există însă și vești bune! Nu e nevoie să vă cheltuiți banii pe ședințe de psihoterapie în care să vă disecați amintirile din copilărie, nici pe cărți de self-help sau mindfulness (pentru amorțirea văicărelilor mai rafinate). E suficient puțin Hegel. În prefața la Filozofia Dreptului, Hegel citează o frază din Esop, mai întîi în greacă, apoi în latină: „Hic Rhodus, hic saltus”. În fabula grecului e vorba despre un atlet care se laudă mulțimii cum, pe cînd se afla pe insula Rhodos, a reușit o săritură uluitoare și poate aduce martori care să-i confirme performanța. Lăudăroșenia îi este curmată brusc de un neavenit, care-i spune să nu-și bată capul cu martorii: „Aici e Rhodos, aici sari!”. Rhodos nu e nici în trecut, nici în viitor, ci aici și acum. Hic et nunc. (Marx îl va plagia – prost – pe Hegel pînă și cu această expresie, dar asta e o altă poveste.)

Replica se potrivește mănușă argumentului hegelian, care se opune vehement văicărelii condiționale și scuzelor de genul „dacă doar”. Pentru Hegel, această tehnică de escapism e mai mult sau mai puțin jalnică. Nimeni nu poate sări nici peste propria-i umbra, nici peste trecut, nici peste prezent. Nu există „dacă doar”. „Dacă doar” e o încercare, sortită din capul locului eșecului, de a scăpa de un prezent care nemulțumește. Or, spune Hegel, aici e buba: prezentul n-are de ce să ne dezamăgească, pentru că prezentul e tot ceea ce avem pentru a înțelege lumea și pe noi înșine. Prezentul e taman așa cum trebuie să fie… acum. Ceea ce e actual (prezentul) e rațional, iar ceea ce e rațional e actual. Raționalul nu poate fi înțeles în absența actualului, nici actualul în absența raționalului. De aceea și Dumnezeu se întrupează, se particularizează, se lasă pipăit – și crucificat. Nu există „dacă doar” nu l-am fi crucificat pe Iisus. Ca om, în grădina Ghetsimani, nu e nici El entuziasmat de ceea ce știe că va urma, dar tot ca om știe și că trebuie să facă voia Tatălui (Marcu 14:35-6). Ca om, și El se simte abandonat pe Cruce („Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Matei 27:46). Dar ca Dumnezeu, știe de la început ceea ce trebuie să se întîmple. Numai împăcînd raționalul cu actualul, spune filozoful german, putem să ne bucurăm de prezent. Pentru că, mai scrie el, într-unul dintre puținele sale pusee poetice, rațiunea (Logosul, Cuvîntul) e trandafirul din crucea prezentului.

Trandafirul din crucea prezentului! Hic Rhodus, hic saltus, susține Hegel, făcînd un joc de cuvinte, poate fi citit și așa: „Aici e trandafirul (Rhodon), aici dansează (salta)!”. Fără „doar dacă”. La fel ca Zorba Grecul.

Alin Fumurescu este associate professor la Departamentul de Științe Politice al Universității din Houston, autor al cărții Compromisul. O istorie politică și filozofică (Humanitas, 2019).

Mai multe