Hermeneutica vîrstei

Aud uneori spunîndu-se despre unii oameni că ar fi „imaturi“. Observația mă intrigă, întrucît, foarte frecvent, indivizii caracterizați astfel se află la vîrste respectabile, trecute (măcar) de prima tinerețe. Pot să înțeleg, la rigoare, că dobîndirea unei experiențe de viață nu este întotdeauna sinonimă cu dobîndirea unei maturități în gîndire, dar remarca amintită nu se referă la acest paradox. Prin „imaturitatea“ unuia sau altuia, mulți definesc, de fapt, incapacitatea respectivului de a înțelege urîțenia lumii și, implicit, de a se adapta la ea. Cu alte cuvinte, în limbajul nou, a fi imatur se traduce ca neputința structurală de a practica arta compromisului. Orice urmă de demnitate personală, orice (minimă) intransigență etică, orice efort de principialitate vor căpăta, prin urmare, volens-nolens, în societatea de astăzi, emblema imaturității. E în judecata aceasta, să recunoaștem, un subtil joc al rațiunii pervertite. Avem de-a face cu o simpatică răsturnare hermeneutică. Logica elementară ne determină să credem că devierea de la un traseu existențial general acceptat drept corect reprezintă mai curînd o trăsătură juvenilă, de debut biologic și psihologic. Tinerețea, cu accesoriile sale inevitabile – lipsa de experiență și entuziasmul vitalist –, deține catalizatorii erorilor de conduită. S-ar presupune că, pe măsura interacțiunii nemijlocite cu misterele ființării, prilejuite de îmbătrînire, omul învață să-și gestio­neze mai bine facultățile estimative și ocolește greșelile de odinioară, devenind, în consecință, matur.

De aici derivă curiozitatea interpretării contemporane a „maturității“. Noii „pedagogi“ sugerează că tocmai îmbătrînirea asigură indivizilor familiarizarea cu dimensiunea sordidă a vieții, creînd contextul dezvoltării unei suprastructuri în conștiință, menită să anuleze învățăturile tradiționale despre etic/non-etic, și chiar impulsurile firești (ale bunului-simț înnăscut) de separare a binelui de rău. Suprastructura în chestiune înseamnă „adaptarea“ și, colateral, intrarea în „maturitatea“ propriu-zisă. Noțiunea erorii de conduită (de altădată) dispare ori, mai corect spus, se metamorfozează într-o fenomenalitate a integrării sociale, echivalentă procesului de „maturizare“. Lumea își dezvăluie, gradual, imperfecțiunile și atunci, strict rațional analizînd, insul, ca parte a ei, nu are altceva de făcut decît să-i accepte regulile și să danseze în marea horă a istoriei, alături de masele dezlănțuite. În caz contrar, riscă stigmatul imaturității. Mă mir sincer că promotorii unei asemenea filozofii nu observă, în efectul indirect al teoriei, comicul de situație. Ar rezulta că maturizarea constituie un exercițiu de asumare și „metabolizare“ a răului, că viețile noastre înseși ar fi doar spectacolele unor infinite „experimentări“ ale neprincipialității. Dacă această variantă rudimentară de „necesitate înțeleasă“, de existențialism întors pe dos, va lua consistență comportamentală (nu numai ideologică), am putea ajunge, ușor, niște mizantropi nihiliști, pentru care existența își pierde orice sens.

De aceea, nu ezit să afirm că maturitatea este, oricît ar suna de straniu, o problemă morală. Fie și pentru simplul motiv că proasta sa înțelegere – ilustrată mai sus – generează o „circumstanțialitate“ amorală, plasînd omul în afara ariei de acțiune a eticii. „Imaturul“ deține, pe grila morală de evaluare, fără îndoială, atribute de erou. Virtutea ajunge să fie, în fond, „defectul“ incriminat în acuzația de imaturitate. Persoana principială, inaderentă, funciar, la compromis nu a cîștigat suficientă „experiență“, vezi bine, pentru a supraviețui. Imaturitatea ar funcționa așadar în postura unei pernicioase și inexplicabile înclinații suicidare. În realitate, se înțelege, valabil trebuie să fie contrariul. După silogistica etică a lui Aristotel, a fi moral înseamnă a-ți face bine ție însuți și, prin tine, celorlalți. Ce poate fi mai matur decît acest lucru în ordinea existenței umane? Înțelegîndu-te pe tine, devenind adică sensibil la dinamica sinelui, la propria identitate, dezvolți empatia, comprehensiunea alterității și, în mod automat, exersezi moralitatea. Fenomenul se petrece în timp, prin acumularea de „material trăit“, de „semnificație existențială empirică“. Se spune, firesc, în filozofie, că nu ai cum să definești în afară ceea ce nu ai înțeles și definit exact înăuntru. „Sinele“ este patul procustian al oricărei evaluări sau raportări la alteritate. Toate aspectele lumii reale sînt „procesate“ în laboratorul intimității pînă cînd își revelează semnificațiile, pînă cînd „seva“ lor hermeneutică poate funcționa precum un „nutrient“. De ce nu „un nutrient etic“?

În concluzie, maturizarea merge mînă în mînă cu dobîndirea virtuții și cu asimilarea ideii morale. Imaturul autentic e individul golit sufletește, neutralizat de mecanica existenței amorale și de ideologia compromisului ca abilitate supremă de supraviețuire. „Maturitatea“ lui îl suspendă din punct de vedere ontologic, plasîndu-l în galeria inșilor toxici și, implicit, pernicioși pentru dinamica vieții. Totodată, ea, această aparentă „maturitate“, deprimă necondiționat. Pe cei din jur. 

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Fa­cultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: romanul Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile, Editura Polirom, 2017.