Hateri şi manelişti

- un comentariu la comentarii -

Revin la povestea cu „haterii“, încercînd să răspund la cele cîteva comentarii de care a avut parte pilula mea de acum două numere. Da, ştiu, regula jocului mi-ar fi cerut să răspund online, punctual şi „la cald“ – sau să tac pentru vecie. Dar eu gîndesc mai încet, ce să-i fac, iar problema şi comentariile merită, după părerea mea, o analiză mai aşezată. Şi mai e ceva: sînt obişnuit (şi îmi place...) să scriu printre rînduri şi în subtexte, ceea ce în viteza online-ului riscă să fie mai puţin inteligibil – sau să-mi iasă mie mai prost. Pe scurt, asta e!

Despre ce este însă vorba?

Să începem cu criticile: Slabut articolul. Parca ar fi o compunere scrisa de dl Goe dupa o vizita la un muzeu de arta moderna cu lucrari facute din capace de bere. Frumoasă comparaţia! Cu o mică precizare: s-ar putea ca dl Goe în speţă să mai fi fost prin astfel de muzee şi doar să mimeze perplexitatea; în acest caz, s-ar putea să fie vorba mai degrabă de ironie... Totusi, articolul mi se pare un copy/ paste reusit cu concluzia: „Chiar nu ştiu...“. Da, la această sentinţă subscriu (aproape) integral. Aproape, deoarece nu s-a vrut mai mult. E ca şi cum ai merge în piaţă să vinzi o poală de prune, căci asta ai acasă pe moment şi cineva ţi-ar spune „Ce, ăştia sînt pepeni? Uite ce sfrijiţi sînt!“. Pentru cine vrea să facă ţuică, şi prunele sînt bune la ceva; pentru cine doreşte să se răcorească pe căldurile astea, un pepene de la gheaţă ar fi fost, bineînţeles, mult mai bine-venit. Mergeţi aşadar, vă rog, la altă tarabă, sigur veţi găsi şi aşa ceva!


Mai departe: Cum putem sa concluzionam din 100 de comentarii ca neamul nostru sau oricare alt neam este un neam care uraste? Nu putem, evident! Şi nu putem nici prin alte mijloace mai sofisticate. Orice formulare de genul „românul este“ (sau nu este...) nu are nici o acoperire în realitate şi rămîne simpla expresie a unui parapon. Aici intervine însă problema subtextelor, căci titlul „muică, sîntem neam de hateri“ e o ironie de limbaj care nu-mi aparţine, dar care mi-a plăcut foarte mult ca ironie. Trebuia oare să o explic?... Pe scurt, evident că nu e vorba despre o caracterizare a Românului, ci despre ceva ce se întîmplă (şi) la (nişte) români. Pe aceeaşi linie: Cu un esantion bine ales dintr-o multime cu un milion de elemente poti demonstra cu usurinta orice-ti pui sau ai deja in minte. Aici deja nu mai e vorba de subtext, ci direct de text. Spuneam explicit: „am ales la întîmplare o sută de cazuri“, alcătuind astfel „un fel de eşantion“. În acest text, „la întîmplare“ vrea să spună... la întîmplare, iar „un fel de eşantion“ precizează că nu e vorba despre un adevărat eşantion.

Să continuăm: „forumismul“ a devenit o boala moderna. (...) Ca sociolog, probabil ca stiti ca „forumismul“ provine dintr-o nevoie de comunicare, intr-o forma sau alta. Nu trebuie să fii sociolog ca să ştii asta! Dar atunci, această constatare invalidează logic afirmaţia că „forumismul a devenit o boală“. Cum ar putea ceva care exprimă o nevoie general umană şi este practicat în prezent de o imensă parte a omenirii să fie o „boală“? Doar dacă ne-a lovit mizantropismul şi considerăm că omenirea actuală este bolnavă. Ca om, nu-mi place o astfel de presupoziţie, iar ca sociolog ştiu că este a priori imposibilă. Nu este – nu poate fi – vorba, deci, despre „forumişti“ în general, ci despre recurenţa unor pattern-uri de comunicare la unii forumişti. Despre acestea şi despre nimic altceva ar fi, aşadar vorba.

Bine, bine, dar atunci în ce constau aceste pattern-uri şi care le este motivaţia? În această privinţă, pilula mea este de o tăcere sublimă (aceasta este o auto-ironie!). Cîteva comentarii au încercat aşadar, pe bună dreptate, să meargă puţin mai departe sau măcar să rupă tăcerea: Partea cea mai interesanta este insa ca aici oamenii se defuleaza, ca aici isi varsa frustrarile, nervii, stressul acumulat, ura, necazul fara riscul de a primi pumni in gura sau o lama de cutit in stomac. Sau: daca suntem un neam de tarani... adica avem o cultura a saraciei si a supravietuirii... trecem la atac... suntem invidiosi si sictiriti, nervosi, suspiciosi, fricosi... Sau: Eu cred ca totul incepe cu invinovatirea. „Invidie“, „învinovăţire“, „defulare“... Se poate fabula mai departe, cred, pe această linie (şi precizez imediat: „fabula“, adică visa ipoteze şi nu demonstra teorii!).

Invidia este universală şi provine din distribuţia inevitabil inegală a resurselor şi calităţilor; doar căile ei de exprimare culturală şi individuală sînt diferite. Recunoscută universal, ea face pretutindeni obiectul unor reglementări sociale. În spaţiul societăţilor tradiţionale mediteraneene, de pildă, ea este frecvent ritualizată sub forma deochiului, cu tratamentul său la fel de ritual, descîntecul: dacă tot eşti invidios, barem nu o face de capul tău, iată cum trebuie să procedezi! Altfel spus, societatea oferă şi modele de proastă purtare, nu numai de bună purtare, în speţă „moduri de întrebuinţare“ acceptabile ale inevitabilei invidii. Creştinismul a încercat să cenzureze şi să sublimeze invidia: aproapele trebuie iubit, nu invidiat! Uşor de spus, dar mai greu de făcut... Comunismul a încercat şi el să suprime invidia, ca fiind lipsită de obiectul muncii între egali absoluţi, dar a reuşit doar să-i pună pumnu’n gură. Acum, mult prea umana invidie omenească s-a descătuşat, dar nu mai are „mod de întrebuinţare“: putem să-i invidiem pe toţi, oricînd, oricum. Şi avem tot mai multe motive să o facem pe măsura creşterii inegalităţilor sociale şi a lipsei de transparenţă şi de criterii în producerea acestor inegalităţi. E valabil şi în alte părţi, desigur, doar că la noi şi descîntatul mai e încă la modă (unul din trei bucureşteni l-au mai practicat), iar pe o scală de la 1 (invidie bine temperată) la 10 (invidie neastîmpărată), noi sîntem undeva pe la 8-9...

În faţa acestei oferte deschise, invidia are două căi extreme de manifestare: să pozezi cît mai vizibil cu putinţă în obiect al invidiei celorlalţi sau să fii într-un mod cît mai ascuns cu putinţă un subiect invidios (să-ţi expui public propria invidie nu dă bine oricum ai lua-o!). Altfel spus, fie devii – sau crezi că eşti – invidiat de toţi şi te hrăneşti cu invidia lor neputincioasă, fie te laşi purtat de invidie şi încerci – sau crezi că ai reuşit – să-i desfiinţezi pe toţi cei care îţi provoacă propria invidie.

Această alternativă aproape logică înainte de a fi sociologică pare să fi luat la noi următoare formă: să fii manelist în văzul lumii sau să fii hater în intimitatea calculatorului tău (manelist şi hater nu se referă aici, bineînţeles, la toţi fanii manelelor sau la toţi împătimiţii forumurilor, ci sînt doar etichete pentru două categorii sociale ipotetice şi polare). Altfel spus, fie să impui lumii reale imaginea ta de winner şi să jubilezi cît se poate de vocal la gîndul că aceasta o să-i facă pe toţi duşmanii să moară de ciudă, fie să-ţi rumegi în spatele calculatorului sentimentul de loser, vociferînd permanent că nici ceilalţi nu-şi merită succesul. Din această perspectivă, haterii nu sînt decît nişte manelişti rataţi şi invers. Ceea ce îi mînă însă şi pe unii şi pe alţii în luptă şi nu-i lasă să doarmă este imaginea publică a celuilalt, de invidiat prin simpla sa vizibilitate şi care nu poate fi combătută decît printr-o contra-imagine şi mai de invidiat. Şi uite’aşa...