Hambara

22 decembrie 2008   TÎLC SHOW

CAS este un loc unde mă simt acasă. Cred că proiectele au început acum vreo 15 ani, pe cînd încă nu exista instituţia, dar începeau să se adune oamenii. Apoi, la un moment dat, a apărut primul proiect de anvergură, care ne-a permis să ne întîlnim la cîteva săptămîni o dată, cu frenezie, însoţiţi fiecare de îngerii şi demonii personali şi uitînd în lungile nopţi de cîrciumă, motivul - devenit pretext - pentru care ne adunaserăm. Tîrziu, cînd am încetat să ne mai vedem, prinşi în alte proiecte şi servituţi în ţările noastre şi ale altora, ne-am dat seama că deveniserăm prieteni. Proiectele care ne adunaseră rămăseseră în urmă şi ani de-a rîndul am înotat senini în prietenie ca într-o mare de argint pe noapte cu lună. Mai simţeam această mîngîiere catifelată pe piele atunci cînd am coborît, în urmă cu cîteva zile, din avion şi m-am îndreptat spre CAS. - Acum trebuie să plec, am venit numai să te văd - mă îmbrăţişă P. - Acum a devenit şi preşedinta Fundaţiei X, care sărbătoreşte diseară zece ani... - îmi explică I. - A, înţeleg... Rămîne atunci pe data viitoare. - Pe data viitoare... - îşi luă P., neconvinsă, rămas-bun. - Lăsaţi-mă să plătesc eu - insistă I. - Fii serios, plătim ca de obicei! - insistăm noi. - Măcar aşa, ca mulţumire... - Ca mulţumire? - se minunează S. Tu ai făcut toată munca, noi ar trebui să-ţi mulţumim! - Nu-i aşa... Voiam să vă mulţumesc că am stat de vorbă. În ultima vreme nu prea mai am cu cine să vorbesc... Mă uit mirat în ochii lui I. E cel mai puţin sentimental dintre noi şi aceste vorbe nu i se potrivesc. Dar este sincer, nu mă pot îndoi de aceasta. E tăcere şi ne uităm minute în şir în fundul halbelor de bere, fiecare cu gîndurile sale. - Unde ai fost? Te-am aşteptat să mergem să mîncăm ceva - îl întîmpin eu pe S. Am rămas numai noi doi şi peste cîteva ore S. trebuie să meargă la gară să prindă trenul de Belgrad. - M-a răpit D. A insistat foarte mult să mergem la o cafea să vorbim despre poveştile ei cu cartea. De fapt, cred că era mai mult decît atît... Ştii ce mi-a spus la sfîrşit? Că, în ultima vreme, nu mai are cu cine să vorbească astfel de lucruri sau, mă rog, în acest fel. Ea, care e înconjurată permanent de crema intelectualităţii!? Mi-a adus aminte de I., ştii, ceea ce ne-a spus la prînz, la masă... Ieşim să căutăm o cîrciumă ieftină, să băgăm ceva în gură înainte de plecarea trenului lui S. Mergem în tăcere pe străzile ponosite, atît de bine cunoscute. - Hambara! - exclamăm brusc amîndoi. Intrăm în curtea dărăpănată şi împingem uşa de scînduri lipsită de orice firmă sau indicaţie: e doar pentru cunoscători! Ne oprim în prag cîteva minute să ne obişnuim cu întunericul acestei pivniţe fără electricitate. Cele cîteva lumînări plutind deasupra unor mici băltoace de ceară topită ne ajută să ne orientăm şi să descoperim unul dintre locurile noastre de pierzanie amicală: hambara. Mergem la bar şi ne comandăm reflex aceleaşi băuturi ca în urmă cu... în urmă cu cîţi ani? - La Atena, după ce s-a terminat conferinţa, am vrut să merg să văd marea - povesteşte S. în pîlpîitul unei lumînări. Nu s-a găsit nici un amator, aşa că am pornit singur, la nimereală. Ştiam însă că voi ajunge unde trebuie. Am ajuns însă la un port mic şi murdar, cu cîteva bărci pescăreşti şi chestiile alea mari, cu braţe de beton, cum le zice, din care se fac digurile... Mă rog, am mers mai departe şi am ajuns la un alt port, mai mare şi mai cochet, cu iahturi, de data aceasta. Dar nu era nici asta, nu era ce căutam. Era tîrziu, pierdeam avionul, aşa că mă gîndeam să mă întorc. Am mai mers însă cîţiva paşi şi, deodată, am văzut sus, cu faţa spre mare, un fel de catarg. Am pornit-o într-acolo, nici eu nu ştiu de ce. Cînd m-am apropiat, mi-am dat seama că era un restaurant în formă de corabie, pustiu, în mijlocul unei grădini de măslini. Am ocolit clădirea, printre măslini şi m-am pomenit în faţa unei porţi verzi. Adică un soi de grilaj înghiţit de iederă. Şi de acolo, pe sub porticul verde, se vedea marea! Nesfîrşită şi liniştită... Da, asta era, asta căutasem!... - Şi ţi-au dat lacrimile... - am completat eu. - Mda... Mă rog, iartă-mă, nu văd de ce îţi spun toate astea, e impudic, dar în ultima vreme nu mai pot să vorbesc despre lucruri din astea decît cu nevastă-mea. Cînd m-am întors la hotel, am trimis un mail celui mai bun prieten al meu, povestindu-i aventura. Nu mi-a răspuns. Nu mi-a răspuns niciodată... Tu ştii de ce? - îşi îndreptă S. privirea spre mine după o lungă pauză. Am tăcut o bună bucată de vreme, gîndindu-ne la I., la D., la P. şi la toţi ceilalţi. Nu i-am atras atenţia lui S. că pierduse trenul. Şi nici el nu a zis nimic pînă tîrziu în noapte.

Mai multe