Hai liberare!

Pentru cititorii tineri: salutul, urarea, îndemnul, idealul de mai sus erau expresia absolută a năzuinței de a depăși cît mai repede experiența serviciului militar obligatoriu, „în slujba patriei”. Înainte de 1989, bărbații aveau datoria să petreacă vreo 485 de zile (în cel mai bun caz), „sub drapel”. Deseori era vorba despre mai puțină instrucție militară și despre un șir chinuitor de umilințe, munci agricole și îndobitocire programată. Ieșeai mai puțin șifonat și umilit din treaba asta dacă erai admis la facultate din prima sau dacă erai absolvent de studii superioare. Asta însemna că aveai parte doar de vreo 270 sau chiar 180 de zilișoare petrecute în procesul de „satisfacere” a stagiului militar. Că așa era formula. V-ați „satisfăcut” stagiul militar? Sau Aveți stagiul militar „satisfăcut?”. Azi, ideea de „satisfacere”, mai ales atunci cînd se referă la a ți-o îndeplini de unul singur, te duce imediat cu gîndul prin alte părți. Chestia e că în zilele noastre sună vetust, dar și ușor amuzant.

Ei bine, odată cu sfîrșitul „satisfacerii” stagiului militar, existau niște zile în care liniștea mohorîtă și întunericul României erau zgîlțîite de vacarmul care venea de prin gări și din cîrciumile aflate în vecinătatea gărilor. Se urla din adîncul sufletelor, unii beau pînă cădeau rupți, se cînta din străfundurile plămînilor, se spărgeau valize de lemn (sau li se dădea foc), era o hărmălaie teribilă. Băieții veneau de la armată. De obicei, pe la sfîrșit de ianuarie sau prin luna mai, în funcție de cum ai fost „luat”, se știa că, dacă se aude tărăboi mare, cu urlete și spart de sticle, sînt băieții care „s-au liberat”. După cum observați, cîțiva termenii legați de serviciul militar obligatoriu au componenta asta de „autorezolvare”. E drept că spunem și „m-am operat” sau „și-a pus sîni și buze” sau „mi-am scos o măsea”, de parcă am face toate chestiile astea cu mîinile noastre. Dar asta e o altă discuție, din repertoriul glumițelor de filologi. Să revenim la „liberare”. Mai ales în orașele mari, la sfîrșitul fiecărui „ciclu (ce să fac, dacă așa-i zicea ?) militar”, se știa foarte bine care erau zilele cînd trebuia să te aștepți la gălăgie pe străzi. Nu se trăgea cu arme de foc, să-l sperie pe vreun eventual Conu Leonida. (Aici nu mai explic pentru cititorii tineri. Să caute singuri cine e ăla.) Dar era vacarm serios, la care milițienii, uneori, mai închideau ochii. Alteori se inflamau și deveneau „scrofuloși” la datorie, pen’ că se deranja liniștea publică.

Scriu rîndurile astea pe 12 mai. Pe 15, vine „Libi”. Adică „ne liberăm”. Mulți compatrioți exact așa percep lucrurile. Ca și cînd „ne-ar fi luat la izolare”, iar acum „ne liberăm”. Și ce facem noi cînd e vorba despre ideea de „liberare”? Sărbătorim de rupem! Scoatem masa-n stradă, punem grătarul în curte sau pe balcon, chemăm toți „pretenarii” și „ne simtem bine”. Și nu vă grăbiți să ziceți că „numai unii, știm noi care” procedează așa. Mulți compatrioți fac de-astea, numai că le observă și le critică teribil doar atunci cînd le văd la alții. Deci, pe de-o parte, avem pregătirea pentru buluceală. Pe de altă parte, realitatea pandemiei a fost depășită uneori de josnicia și de abjecția spectacolului politic. Au reușit să fure din nou scena, prin prostie și incompetență, prin nivelul rudimentar a ceea ce ei cred că e „joc politic în democrație”. Și au „reușit” exact ce „reușesc“ întodeauna. Cu orice preț. Să dezvrăjească o comunitate cronic dezbinată, care forțată de împrejurări, totuși, traversa împreună o experiență colectivă.

Nu mai contează acum cine și ce crede. Fanatici ai sfîrșitului lumii, ipohondri, fundamentaliști, împătimiți ai teoriilor conspirației, indiferenți, atotștiutori, oameni care încearcă să păstreze măsură în lucruri, cu toții ne găsim în aceeași oală. Într-o situație pe care trebuie să o depășim împreună. N-are absolut nici o importanță dacă totul a fost „o manevră”. Sau cît din toată experiența asta a întregii planete a fost o manipulare mediatică sau o realitate amenințătoare. Nu mai contează absolut deloc cît de „deștepți” și „informați” sînt unii dintre noi. Cît de mult știu ei „cu adevărat” ce se întîmplă pe lumea asta. Dincolo de ceea ce se petrece în lupta politică românească, dincolo de nivelul ei, rămîn realitățile de neocolit. Nevoia enormă de măsură și bun-simț, și mai ales gestionarea impasului economic și social. Iar atotștiutorii, șmecherii și fundamentaliștii sînt mai periculoși și mai nocivi decît orice virus.

Ei vor fi primii care vor intra ostentativ în spații închise și nici prin gînd nu le va trece să poarte mască. Ei vor fi primii care vor sfida, cu „liberarea” lor, simțul măsurii și echilibrul pe care le vor căuta mulți alții. Ei vor fi primii care te vor înghesui, te vor da la o parte, se vor băga în față la rînd, vor tuși în ceafa sau pe fața ta, se vor simți ca peștele-n apă, făcînd pe șmecherii într-o lume care încearcă să țină măsura și să-și vadă de treabă. Ei vor fi primii cărora le va sări muștarul și vor fi gata mereu de o cafteală, dacă cineva le va atrage atenția că deranjează. Și, desigur, asemenea lucruri nu se vor întîmpla doar la noi. Dar ăsta nu e deloc un motiv de a ignora așa ceva sau de a zice celebrul „La noi, ca la nimeni”. E o vreme cu nervi, tensiuni, iritări și chef de scandal. Exact ca în ultimele zile din timpul „satisfacerii” stagiului militar. Am stat în case două luni. Am acumulat tensiuni mari, fiecare în felul său, unii fiind conștienți de ele, alții mai puțin, iar unii absolut deloc. Corpurile ni s-au îngrășat, răbdarea ne-a slăbit. Iar experiența colectivă prin care trecem e departe de a se fi terminat. Doar un gînd mai mult la acest fapt și unul mai puțin la impostorii care salivează să cucerească scena publică, și tot am realizat ceva. E un pas. Infim. Dar e un pas spre a înțelege că experiența colectivă continuă, dar în alte condiții. N-a venit „liberarea”. Ci continuarea unei experiențe care ne poate învăța cîte ceva din ceea ce înseamnă să fii parte a unei comunități.

Cătălin Ștefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.