Hai, că ne-ați speriat, bată-vă să vă bată....

Din cîte ne spun psihologii (lumea recentă îi vede drept purtători ai celei mai adevărate cunoașteri și furnizorii tuturor explicațiilor corecte!), cam tot ce facem pe lume este, în cele din urmă, produsul fricii. Mai ales al unei anumite frici. Al celei mai mari! Al fricii din care derivă toate fricile, dar și tot curajul de care sîntem în stare. Opțiunile noastre fundamentale, credințele noastre, ambițiile noastre, plăcerile și bucuriile noastre, sensibilitățile noastre, iubirile noastre, fie ele erotice sau intelectuale, ba chiar și modul în care evoluăm biologic în timpul ce ne este dat sînt determinate, în adînc, de această unică și irepresibilă forță de natură psihologică: frica de moarte. Iar de murit, se știe, poți muri biologic (cum ar fi, de pildă, de-o boală) sau poți muri social (cum ar fi, de pildă, dacă ai deveni sclav).

Pînă și cei care vor să ne vindece de diverse spaime ne propun soluții din categoria „cui pe cui se scoate”, adică ne propun să ne vindecăm de o spaimă trăind intens o alta. Este posibil ca vechea vorbă „omul ascultă numai de frică” să fie foarte adevărată, așa că singurul lucru pe care-l poate face cineva ca să fie deplin convingător este să-i sperie pe ceilalți. Cu cît îi sperii mai tare, cu atît ești mai convingător, cu cît sperii mai mulți, cu atît ești mai influent.

Să ne amintim vremea de „glorie” a COVID. Merită, pentru că prelungirea simptomelor medicale ale bolii, deloc rară din păcate, se conjugă cu prelungirea simptomelor sociale ale pandemiei. Cînd a început pandemia de COVID și, ulterior, a dezvoltat valuri succesive, un întreg establishment s-a mobilizat să ne înfricoșeze de boală: ni se arătau moartea, chinul sufocant din secțiile ATI, medicii epuizați a căror știință nu prea ajuta la mare lucru. Nu se găsise metodă mai bună de predare a regulilor care impuneau limitarea drastică a drepturilor noastre, de la libertatea de mișcare la dreptul de a decide liber dacă urmezi sau nu un tratamentul medical. Unii au urmat îndemnul autorităților. Alții, nu. Să ne amintim, de asemenea, că dintr-un elan bizar, morbid aproape, au apărut peste tot adevărați activiști ai spaimei, apostoli ai apocalipsei sanitare, vestitori ai nenorocirii celei din urmă.

Corpul social, însă, e sănătos. Secretă ceva în exces, secretă imediat și antidotul. Au apărut luptătorii cu activiștii spaimei de COVID. Repede de tot, aceștia au devenit activiștii altei spaime, anume ca să ne vindece de spaima de COVID. Cei care s-au opus activismului fricii de COVID au pledat patetic pentru frica de dictatură. Ca să avem curajul că nu cedăm fricii de COVID (ba că nu e așa grav, ba că vaccinul ne cipează și ne contorsionează ADN-ul, ba că vaccinul, masca și statul în casă sînt degeaba), eram convinși să fim terifiați de dictatura care, ce mai tura-vura, se instalase deja. O dictatură, desigur, cu un dictator neclar, pentru că era un dictator colectiv, greu de identificat, eterogen. Compus din mogulii pharma care i-au cumpărat pe doctori (pe unii, nu pe toți, pentru că printre cei care luptau cu dictatura erau și doctori), vîrfurile stîngii progresiste, antitrumpiși, sorosiști, globaliști, anticreștini, ceva corporații și, desigur, alte elemente oculte. Acest grup dictatorial, pe cît de neclar, pe atît de eficient, ne aruncase direct în distopie. În închisorile apartamentelor noastre se scriau eseuri ample ca să se stabilească dacă ceea ce ni se întîmpla (lockdown, distanțare, restricții de deplasare nocturne etc.) aducea cu Orwell sau mai degrabă cu Huxley.

COVID a fost real, cum mă vezi și cum te văd. A îmbolnăvit și a ucis. A produs suferință. Dar nu a fost nici pe departe atît de distrugător pe cît activiștii lui ne amenințau că va fi. Vaccinul? Nu știm cît de eficient a fost. Că era mai rău fără vaccin? Sigur! Dar la fel de adevărat este că nu vaccinul a produs declinul molimei, după cum se poate vedea chiar zilele acestea. Lockdown-ul a fost o tîmpenie? Da. Dar ce altceva știam să facem atunci, la început, cînd nu știam absolut nimic despre boala asta? Dacă e un punct asupra căruia cădem toți de acord, măcar unul, este că puseul „civic” haștag-stauacasă a fost ridicol. Și cînd te gîndești ce năvală de activiști a împărtășit și haștagul acela! În fine, a trecut, măcar să fi învățat ceva cei înfierbîntați de ieri, din zîmbetul stînjenit de azi. Ne-au fost suprimate drepturile? Sigur! Excesiv? Nu mă îndoiesc. Dar le-am primit înapoi. În vara lui 2022 sîntem, sub aspectul drepturilor și libertăților, exact cum eram în primăvara lui 2020. Activiștii spaimei de dictatură nu prea pot explica cum e dictatura asta, care îți ia drepturile și ți le dă înapoi.

În ceea ce privește spaimele agitate de cele două grupuri de activiști ai fricii (care, de altfel, se detestă atît de tare că nu văd cum stau tocmai ele împreună, umăr la umăr, împotriva libertății), nu știi ce să crezi. Nu e clar dacă atît pandemia, cît și dictatura au venit sau n-au venit, au venit și au trecut, au venit și n-au trecut sau abia vor veni. Ei au probe pentru oricare dintre variante.

Dar e bine să mulțumim cui o fi făcut omenirea asta pentru una dintre trăsăturile ei: exagerațiunile aparțin mereu unei minorități care cu cît este mai exagerată, cu atît este mai subțire. În ceea ce mă privește, ca să vă spun sincer, mie mi-e mult mai frică de acești activiști ai spaimei decît de spaimele pe care ei ni le propun...