Gunoaie, gîndaci, dube, ochelari şi fier vechi

● Doi oameni pe biciclete, din aceia care dau turul containerelor de gunoi în căutare de lucruri, se întîlnesc în faţa unei ghene. Unul are o bicicletă albastră, chiar destul de nouă, şi o ţigară în colţul gurii, lipită parcă acolo definitiv. Oare ei nu se consideră concurenţi în ale găsirii de valori prin gunoaie? Stau de vorbă, li se aud vocile rugoase, ca nişte buturugi tîrîte pe asfalt. Nu înţeleg ce-şi spun, deşi aş fi curios. Să fie o tacla „profesională“, despre ce a mai găsit fiecare? Sau or vorbi despre cunoscuţi? Despre vreme sigur nu discută. Afară sînt zero grade, dar asta nu pare să-i deranjeze în vreun fel. E limpede că ocupaţia lor nu lasă loc nici de chiul, nici de mofturi. Cel mult de vreo astfel de pauză de schimburi de păreri. Tot aşa cum stau corporatiştii la cîte o ţigară în faţa companiei. 

● Pe DN1 circula o dubă albă pe care scria cu litere vesele şi colorate: „Gîndăcelul“. Dacă te uitai mai bine, în altă parte era scris mai mic: „Dezinsecţie, deratizare, dezinfectare.“ Ahaa, deci gîndăcelul trebuie omorît. Duba mergea neobişnuit de repede. Păi, deh, poate tocmai ieşise la alergat de gărgăuni.

Prin Bucureşti am văzut o altă dubă. Mergea încet, pe la Piaţa Unirii, mai mult blocată prin trafic şi pe la stopuri. Nici nu părea să se grăbească, era ca la plimbare. Nu era pentru gîndăcei. În spate avea nişte geamuri mici şi fumurii, cu gratii. Pe ea scria „Poliţia“. Mi-a trecut prin cap că înăuntru ar fi putut fi Elena Udrea sau Dorin Cocoş, fiindcă era una din zilele în care ambii erau plimbaţi între arest şi tribunal sau invers. Recunosc că m-a trecut un fior. Un om obişnuit cu limuzinele luxoase, să se zdruncine cu duba aia, bucuros că mai poate zări cîte ceva din oraş... Pe viu, mecanismul justiţiei poate părea mai crud decît la televizor. 

● Pe elasticul de la ochelarii de schi ai unei fete scria „Simona“. M-am gîndit că poate aşa o chema şi că o fi apărut vreo firmă care să-ţi înscrie numele pe ochelari. Chiar, cum ar fi să ai propriul nume înscris pe ochelari, pe haine, pe stilou, pe fes... Cică, în Vietnam, dacă îţi cumperi ochelari de soare, după ce-i alegi, vînzătorul te întreabă ce marcă vrei să fie, Ray Ban, Gucci, Armani, Yves Saint-Laurent. Cînd te decizi către un astfel de nume celebru, omul vine cu eticheta respectivă, pe care ţi-o aplică pe ramă. Adică firma e pînă la urmă doar o etichetă, nu? Ce mai atîtea fasoane. Dar eu nu eram în Vietnam, ci în Austria, şi peste vreo oră am văzut altă fată pe al cărei elastic de la ochelari scria tot „Simona“. Trebuie să fie vreo firmă cu numele ăsta. 

● În celebra vale a Dorului din Bucegi, unde se schiază în fiecare an pînă prin aprilie şi chiar mai, pot fi văzuţi vechii stîlpi ruginiţi ai unor instalaţii de teleschi dezafectate. Unele au funcţionat cîndva, altele niciodată. Se pare că resturile lor nici la fier vechi nu pot fi duse, pentru că transportul pînă jos ar fi prea scump. Un telescaun, construit prin anii ’70, încă funcţionează. Nici rarisima revopsire a fiarelor şi a scîndurilor din care e alcătuit nu-i poate ascunde vîrsta şi degradarea. E pe cale să devină monument istoric. Lumea se întreabă cînd va rămîne doar un şir de stîlpi, aşa cum au rămas şi vechile teleschiuri. De cîţiva ani însă, el a fost dublat de un telescaun nou, cu stîlpi de aluminiu tubulari, cu perne moi şi copertină contra ninsorii şi a vîntului, care îşi urcă rapid schiorii (din ce în ce mai pretenţioşi) pe Valea Soarelui (paralelă cu Valea Dorului). Noua instalaţie, construită de o firmă din nordul Italiei (culmea, pe vremea cînd ministru al Turismului era Elena Udrea) a părut cît se poate de binevenită. Te făcea să te simţi ca în Alpi. La bază, deasupra aparatelor de verificare a cartelelor de intrare, sînt nişte panouri electronice pe care, în primul an de funcţionare, apărea scrisă temperatura. Acum, afişajul nu se mai aprinde. Lumea se întreabă dacă nu e cumva un prim semn pentru ceea ce va urma şi cît de repede se va şterge diferenţa dintre telescaunul nou şi cel vechi. Şi cînd noua construcţie va ajunge, la rîndu-i, un şir de stîlpi părăsiţi...