Groapa lui Manciuc
Am descoperit, de-a lungul vremii, că între poliție și poezie există o legătură stranie. Două întîmplări par să confirme această ipoteză, admit, încărcată de paradox. Pentru ca surpriza să fie completă, precizez că respectivele circumstanțe au avut loc înainte de 1989, pe cînd polițiștii erau milițieni, iar poeții (cei neînregimentați ideologic, desigur) – adevărați paria ai societății multilateral dezvoltate. Prima dintre ele, așadar! Circula prin Iași, la debutul anilor ’80, o istorioară scriitoricească demnă de amintire. Un grup de condeieri a ieșit, într-o noapte, zgomotos, de la o sindrofie „culturală“. Între chefliii nocturni se găsea și un poet cu notorietate națională, pensionat, de tînăr, „pe caz de boală“. „Tinerii furioși“, profitînd de traficul rutier, practic, inexistent la ora în cauză, decid să traverseze marele bulevard Ștefan cel Mare, din centrul orașului, „pe sus“ și nu „pe dedesubt“, prin pasajul pietonal inaugurat prin 1978-79 și poreclit, după numele primarului care-l patronase, „groapa lui Manciuc“. Locul era, în permanență, străjuit de agenți de circulație (de obicei, ascunși în mașini fără însemne), tocmai pentru „a corija“ drastic populația refractară la „modernizare“ (nu am uitat nici în prezent prețul amenzii, întrucît „m-am fript“ eu însumi de nenumărate ori: cincizeci de lei ceaușiști!). Clipa tardivă din noapte nu a făcut, se pare, excepție de la regulă. Cînd să pășească, fericiți, pe trotuarul opus, voioșii creatori literari au fost opriți de un glas sever: „Mai ușor, mai ușor, bagabonților! Uni’ vă grăbiți așe di tari?“ O mînă prevăzută cu mănușă albă se și înfipsese în coama poetului cu faimă în țară (el deținea pletele cele mai impunătoare din ceată!), trăgîndu-l pe posesor, suficient de brutal, înapoi în stradă.
Tăcere mormîntală printre ceilalți tovarăși. Sentimentul general le indica faptul că o sfecliseră. Se întrebau deja, terifiați, dacă mărunțișul adunat de prin buzunarele tuturor ar fi acoperit, colectiv, buclucașa amendă. Deodată însă, spre uluirea universală, cred că și a lui Manciuc însuși din groapă (primarul chiar ajunsese, între timp, „în groapă“, la propriu!), poetul agățat de șuviță s-a înfoiat ca un păun și a strigat înspre mutra perplexă a bietului milițian: „Cum își permiți, băi prostănacule, să pui mîna în părul meu? Tembel nefericit și pramatie redusă mintal! Neajutorat psihic și catastrofă istorică! Tu știi că trebuie să te urci pe o scară ca să reușești să‑mi atingi capul cu mîna?“ Polițistul se uita prostit de jur-împrejur, fiindcă scriitorul era mic de statură. „Știi cine sînt eu, bombalăule? Poetul I.R., membru al Uniunii Scriitorilor din Republica Socialistă România!“ Profund tulburat, milițianul a răspuns, tremurat, într-un tîrziu: „Mă scuzaț’, tovarășu’ poet, nu v-am recunoscut! Puteț’ mergi liniștit cu ceilanți tovarăși ai dumneavoastrî! O fost o confuzîi. Io am treabî numa’ cu tovarășii care e certaț’ cu legea. Noapti bunî!“ În cea de-a doua poveste, apar și eu ca personaj, dar nu în rolul poetului, evident. Acesta s-a dovedit nu doar „jucat“, ci „trăit“, literalmente, de un coleg de liceu, C.A., dispărut, din nefericire, prea devreme dintre noi. Omul mînca poezie pe pîine. Dacă nu pleca din lumea noastră la 29 de ani, ar fi devenit, sînt sigur, un „Nichita Stănescu“ al Moldovei. Coboram amîndoi de la școală și ne pune Sfîntu’, în același Triunghi al Bermudelor (rutiere) ieșene, să trecem printre mașini, evitînd, glorios, „groapa lui Manciuc“. Cu figură de călău medieval, agentul a răsărit brusc dintr-o parcare și ne-a făcut semn să-l urmăm.
Ne-a băgat în Dacia fără însemne și, scoțînd carnețelul cu procese-verbale din buzunar, a început interogatoriul lugubru (nu înainte de a arunca un „Băiețași, v-ați ars, este vai de mama voastră!“, de dragul controlului psihologic): „Profesia?“ Cu nod în gît, am răspuns eu cel dintîi: „Elev“. Fără să ridice ochii din chitanțier, „tablagiul“ a rostit funebru: „Salut medie la purtare! Salut an școlar!“ A venit și rîndul amicului meu. „Poet“, a zis el liniștit. „Ce?“, a întrebat, complet derutat și cu voce subit deturnată către pițigăială, milițianul. „Poet“, a revenit C.A., la fel de relaxat. Eram un tînăr studios, terminasem de citit, recent, Viața lui Eminescu de G. Călinescu și, ca atare, mi s-a părut că aud în urechi, în acele secunde, strălucitele cuvinte din finalul volumului: „Ape vor seca în albie… și cîte o stea va răsări pe cer în depărtări…“ etc., etc. Timpul s-a oprit în loc, istoria încremenise în silabisirea magicului lexem: „Po-et!“. „Poet?“, a întrebat iarăși polițistul, după intervalul de înțepenire ființială. „Da“, a confirmat, calm, bravul licean. N-am auzit în viața mea, mărturisesc, hohote mai zgomotoase decît cele pe care le-a emis atunci acel agent rutier. „Se strica de rîs“, în sensul cel mai literal cu putință al expresiei. După minute bune de ilaritate, cu cascheta dată pe spate și ochii înlăcrimați, și-a pus carnețelul înapoi în buzunar și ne-a îndemnat prietenește: „Hai, cărați‑vă de aici, că m-am distrat cu voi! Puteți traversa, cînd doriți, pe deasupra pasajului! Dacă vă oprește careva, atenționați-l că v-a dat permisiunea nea Costică de la Rutieră… Hă, hă! Auzi, poet! Hi, hi, hi…“ Am plecat bucuroși. De aceea, la treizeci și ceva de ani de la întîmplări, îi sfătuiesc pe ieșenii contemporani, în cazul în care nu se numără printre poeții patriei, să folosească, încrezători, „groapa lui Manciuc“!
Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Studii de anglistică şi americanistică, Editura Junimea, 2016.