Greu cu Europa
Unul dintre cele mai rele efecte ale fricii este închiderea minții. Nu doar că, vorba poporului, „nu mai judeci”, dar nici nu mai ești minimal disponibil să vezi și altceva decît prilejul fricii.
Înspăimîntați de ceea ce pățim ca români trăitori în România, nu mai avem disponibilitatea să băgăm de seamă ce pățim ca români trăitori în Uniunea Europeană. Tocmai noi, care avem nevoie de Uniunea Europeană ca de aer. Nu e o exagerațiune retorică – fără UE, România se sufocă! Beneficiile apartenenței României la cel mai elitist club de țări al planetei sînt enorme și trebuie să fii orb, prost de dai în gropi, nebun ori rău intenționat să nu le recunoști. Niciodată nu am fi atins acest grad de prosperitate (cîtă e!) și de siguranță (cîtă e!) dacă rămîneam de capul nostru după 1990. Am mai spus-o și o repet: România căzută exclusiv pe mîna românilor înseamnă un dezastru garantat pentru ei înșiși. De ce tot repet această observație? Poate că de ciudă, poate că de frică.
Putea să ne fie mai bine decît ne este? Evident. Nu sîntem mai bine din cauza noastră, a opțiunilor noastre electorale și a sistemului absolut sinistru al partidelor politice românești care sînt deja anume croite să propună alegătorilor o calitate umană din ce în ce mai deteriorată și soluții din ce în ce mai idioate. Și este imediat de adăugat să nimeni din exterior nu a intervenit în acești 30 de ani în care acest sistem al partidelor s-a înrădăcinat la noi; el însuși este un produs al profunzimilor noastre naționale, o marfă pur românească. Astfel, am ajuns la momentul în care organizațiile politice românești pe care sîntem chemați (și adesea venim) să le votăm sînt piatra de moară de gîtul României și nu motorul dezvoltării ei. Aș spune că România s-a dezvoltat atît cît vedem cu ochii noștri, în pofida sistemului nostru de partide și nu datorită lui, mai ales datorită apartenenței țării la UE și NATO și nicidecum ca urmare a exercitării suveranității naționale.
Putea fi mai rău? Dacă nu eram în UE, dar eram cu acest sistem politic, sigur. Eram un fel Republica Moldova mai mare sau, mai grav, un fel de Ucraină mai puțin importantă. Cu imediatul adaos că Ucraina neinvadată de ruși nu era nici pe departe atît de importantă în ochii Occidentului precum este Ucraina invadată de ruși...
Putem considera, așadar, că 1 ianuarie 2007 a fost o zi astrală în istoria noastră, de calibrul acelui mitic 1 decembrie 1918. Ca și atunci, am avut noroc. Dar altfel decît atunci, nu a trebuit să plătim un preț de sînge. Oricum, la stadiul la care adusese comunismul conștiința patriotică a poporului român, nici nu am fi fost în stare de un sacrificiu colectiv comparabil. Bine că nu a fost nevoie! Momentul din 1918 a fost măreț pentru că norocul de atunci a fost meritat – românii de atunci luptaseră, muriseră, inimile lor fuseseră înălțate de un ideal frumos, ei aveau dreptul la o zi precum acel 1 decembrie. Sacrificiul și eroismul s-au întîlnit cu șansa. În 2007, a fost noroc pur. Nu eram gata, ne jucaserăm de-a reformele, dădeam din gură că sîntem europeni de la mama noastră, livram gesturi coregrafice cu aerul că facem treabă – o conjunctură excepțională ne-a zvîrlit în interior înainte ca ușile extinderii Uniunii să se închidă. Din 2007 pînă azi, n-a mai devenit membră a UE decît Croația – o lărgire aproape nesemnificativă pentru ansamblul teritorial, demografic și economic al Uniunii. Norocul nostru – cel despre care P.P. Carp spunea că e suficient ca să nu mai avem nevoie de oameni politici, gîndindu-se, firește, la oamenii politici din vremea lui. Pe atunci, oamenii politici îi păreau strașnicului conservator inutili. Nu știu ce-ar fi zis de oamenii politici de acum, a căror inutilitate este cel mai mic dintre păcate.
Noi știm, însă, că ulciorul nu merge de multe ori la apă, că norocul e după cum și-l face omul, iar profesorul nostru de România, dl I.L. Caragiale, ne-a învățat că norocul e prea puțin și lumea prea multă. Așa că am face bine să mai ridicăm o clipă ochii de la ale noastre și să privim spre Vest, spre zarea de unde ne-a venit pleașca din 2007. Acolo nu e bine deloc.
O decizie adoptată de Tribunalul Constituțional polonez pe 7 octombrie 2021 lovește Uniunea Europeană în inima ei. Pe scurt, această decizie constată că anumite părți din trei articole ale Tratatului UE nu sînt conforme cu Constituția Poloniei, respingînd principiul supremației dreptului UE asupra dreptului Poloniei și a obligativității deciziilor Curții de Justiție a UE în Polonia. Practic, nerecunoașterea supremației dreptului UE asupra dreptului național al țărilor membre ale Uniunii este, la acest stadiu de integrare, lovitura care dărîmă totul. Istoria dreptului mai poate nota, ici-colo, situații din trecut în care anumite țări au refuzat să aplice punctual o decizie sau alta a CJUE sau a CEDO (instanță din sistemul Consiliului Europei, dar strîns legată în practica ei de CJUE). De asemenea, încălcări ale tratatelor UE pot fi și ele lesne amintite. Dar o decizie care să stabilească de principiu că dreptul național bate dreptul UE este cu mult mai mult decît atît. Mici disidențe punctuale, în fine, se mai pot înghiți fără mari repercusiuni asupra pilonilor de rezistență ai arhitecturii UE, dar nu și o ruptură de principiu.
În ultimii ani, țările din Estul Europei, foste comuniste, sînt tot mai iritate de ceea ce ele percep drept abuzuri de natură politică, ideologică, ale puterilor din Vest asupra lor. Astfel s-a ajuns ca guverne populiste, unele chiar autointitulate „iliberale”, să domine această parte a Europei. E greșit să se spună că guvernele populiste induc populației ideea că puterile administrative ale UE sînt abuzive în plan cultural sau juridic ori chiar politic – eu cred că e invers. Percepția acestor popoare (nu discut acum dacă e reală sau falsă, dacă e manipulată sau genuină) preexistă și determină menținerea la putere în aceste țări a acestui gen de regimuri.
Noi, din fire mai blînduți, n-am ajuns pînă acolo. Dar ne confruntăm cu o situație cumva similară. Avem și noi în derulare un fel de conflict între Curtea noastră Constituțională și Curtea de Justiție a UE. Unii blestemă CCR pe motiv de pesedism și Dorneanu. Alții atacă CJUE din cauză de Soros și neomarxism. Să lăsăm la o parte ambele aceste poziții, căci ele aparțin unor ignoranți patenți în care clocotește păcătoasa lavă a activismului. Și de data asta, vă invit să mergem în substanța chestiunii. Înainte de orice, vă îndemn să vă înfundați urechile cu dopuri de ceară ca să nu auziți scandările activiștilor din ambele tabere și să lăsați, în liniște, propria dumneavoastră minte să gîndească. Exact asta vom face la următoarea noastră întîlnire.