Grăunte de ecumenism
În „peregrinările“ sale prin închisorile comuniste, N. Steinhardt îl întîlneşte pe tînărul pastor luteran din Braşov Harald Sigmund: „Minunea aceea pe care puşcăriaşului îi este rar dat să o întîlnească, dar de la care, cînd dă de ea, află ce poate fi bucuria: e mîndru, e curajos, de neînfrînt […], bine dispus, niciodată somnoros ori posac, doritor şi gata în orice clipă să înveţe orice, să discute, să asculte, să povestească, să comunice tot ce ştie: un domn, un nobil, un erou.“
Cînd am citit pentru prima oară portretul făcut mai sus lui Harald Sigmund, nu am avut nici o îndoială: N. Steinhardt a visat vreun sfînt, însufleţind cu aceste haruri un coleg de celulă. Greu de crezut că mai existau asemenea întruchipări demne de iconografia creştină. Mi s-a părut de necrezut ca într-un mediu de detenţie atît de aspru, precum cel din România acelor ani, un mediu al omuciderii, un om să şi păstreze optimismul, să-şi ajute colegii de celulă, să se manifeste de parcă ar fi în afara zidurilor blestemate. Ce forţă interioară i-a dat puterea unui asemenea comportament? De unde această disponibilitate de a-şi ajuta semenii ajunşi la limita suportabilului?
Am lăsat să treacă mult timp de la citirea acestor rînduri elogioase adresate pastorului braşovean. Dar, cu timpul, ideea că există un asemenea om de excepţie a început să mă bîntuie. Voi încerca să dau de el, mi-am zis. Bănuiam că trăieşte în Germania, dată fiind obîrşia etnică şi nu mai puţin cele suferite în România. Fascinat de subiect, am însăilat cîteva gînduri într-o revistă montréaleză. Un cititor anonim, impresionat probabil de articol, mi-a furnizat o adresă a unui bun prieten al pastorului, un avocat în vîrstă, care locuia undeva în Bavaria. Prin intermediul lui voiam să intru în contact cu Harald Sigmund. Acum, după atîţia ani, am dat de o copie a scrisorii expediate, datată 24.12.1996. O redau mai jos:
Domnule Harald Sigmund,
Cutremurătoarea dumneavoastră odisee şi regretul că asemenea oameni se nasc tot mai rar mi-au dat curajul să însăilez cîteva gînduri într-o revistă a românilor din Montréal, Canada. Am dorit să vă trimit acest număr al revistei – Luceafărul românesc –, dar necunoaşterea adresei mi-a fost stavilă. M-ar bucura ca aceste rînduri, de aici, din „Ţara frunzei de arţar“, să fie un semn că Marile Destine – indiferent de timp şi spaţiu – nu rămîn anonime.
Am aşteptat zadarnic răspunsul la scrisoare. După atîta suferinţă, probabil că s-a stins din viaţă, mi-am zis. Era singura explicaţie pe care o aveam, săptămîni în şir, luni în şir, în așteptarea răspunsului. Aproape că întîmplarea îmi dispăruse din memorie sau poate, cum s-ar spune acum, era rătăcită prin vreun „fişier“ care aşteaptă doar să fie accesat la momentul potrivit.
Surpriza nu a venit din Germania, ci din Canada, chiar din Montréal! Într-o seară am primit un telefon de la o doamnă care, citind articolul meu din revista comunității românești, mi-a mărturisit că l-a cunoscut pe pastorul Harald Sigmund. Nu am discutat prea mult la telefon, a rămas să mă sune dînsa, cînd se va restabili după oarece ce beteșuguri ale vîrstei. Au trecut cîteva luni pînă am primit telefonul mult așteptat, iar după cîteva zile i-am făcut o vizită. Ezitantă la început, cu multe precauții, m-a interogat despre intențiile și așteptările mele pe pămînt canadian. Apoi, auzind că avem o cunoștință comună, o familie onorabilă din București, atmosfera s-a destins. Mergeam aproape săptămînal la dînsa în cartierul Dollard-des-Ormeaux. Era soție de general de aviație, cunoscuse bine lumea occidentală dintre cele două războaie mondiale, soțul fiind atașat militar la cîteva legații românești, printre care mi-a amintit Roma și Parisul. Era de o mare modestie și discreție, cu un impresionant bagaj cultural, poliglotă și, spre surpriza mea, am auzit pentru prima dată Dante recitat în latină. Flacără vie a ortodoxismului, fără bigotism exagerat, ba chiar cu multe critici la adresa „instituției“ și a slujbașilor ei, era de un ecumenism admirabil, participînd adesea și la serviciile religioase ale altor culte creștine. Am ascultat, mut de uimire, participarea cu mulţi ani în urmă la un eveniment înălţător. N. Steinhardt nu se înşelase! Iată, pe scurt, evenimentul münchenez relatat de doamna E.B. (Identitatea nu e importantă.)
Deoarece românii ortodocşi din München nu aveau un lăcaş de rugăciune, au fost primiţi să-şi ţină slujba duminicală într-o biserică luterană, cu îngăduirea comitetului parohial, la călduroasa recomandare a pastorului Harald Sigmund, nimeni altul decît cel umilit şi batjocorit în închisorile din ţară, emigrat, între timp, în Germania. La ultima slujbă religioasă înaintea pensionării, conform tradiţiei pastorale, Harald Sigmund are dreptul să-şi scrie o dorinţă în „Cartea de Aur“ a Bisericii, dorinţă ce va fi dusă cu sfinţenie la îndeplinire de către cler şi enoriaşi.
Ce şi-a dorit luminatul pastor? Ei bine, dorinţa lui mi se pare a ţine de visul ecumenismului: „…atîta timp cît va dăinui acest lăcaş luteran, credincioşii ortodocşi români să fie acceptaţi să-şi ţină slujba duminicală, pînă vor avea propria biserică.“ Un val de adîncă emoţie i-a cuprins pe cei prezenţi, cler și enoriași, părtași la acest inedit gest ecumenic. Adînc emoţionat, la îmbrăţişarea pastorului luteran, preotul ortodox român a izbucnit în lacrimi.
Nu ştiu pe ce petic de pămînt sau de cer îţi porţi acum paşii, Harald Sigmund, dar află că într-un aprilie pascal, cu ploi mărunte şi reci, ca în amînatele primăveri din Braşovul tinereţii tale, ţi-am pus în pămîntul reavăn din faţa unei biserici luterane montréaleze, de pe strada Jean-Talon, o tulpină de iederă, lumînare vie ce urcă spre cer pe ziduri neprietenoase de întuneric. Tu eşti grăuntele de ecumenism pe care moara utopiei nu a putut să-l macine.
„A fi prinţ“ – spune Luther – „şi a nu fi tîlhar este aproape imposibil.“
Iartă-mă! Tu eşti prinţul, iar eu sînt tîlharul.
Emil Belu este scriitor și trăiește în Canada.
Foto: H. Sivonen, flickr