Grăieşte Nabucodonosor către Bruegel
Despre mitul turnului Babel din Biblie se presupune (cam prea) frecvent că a fost inspirat de un zigurat mesopotamian, probabil chiar cel din Babilon. Evreii deportați acolo de Nabucodonosor (al II-lea) trebuie să fi văzut o ambiție monstruoasă în construcția cu terase succesive, încă neterminată, dar care, cu tot cu templul din vîrf, urma să aibă aproape 100 m înălțime. Cu alte cuvinte, un „turn al cărui vîrf să ajungă la cer“ (Facerea 11:4). Pe mine mă interesează acum nu vîrful din cer, ci partea dinspre pămînt a ziguratului, ale cărui ruine sînt practic necunoscute publicului și au fost, uimitor, cercetate în numai două campanii arheologice. Rapoartele finale ale ambelor campanii se află acum în fața mea pe masa de lucru, un fel de a spune că sînt în tren și le am scanate într-un fișier pe desktop.
Pe la 1880, ruinele astea erau complet îngropate. Au fost descoperite doar cînd s-au săpat niște puțuri pentru o plantație de palmieri, care au dat în mai multe locuri peste minunate straturi de cărămizi arse. Autoritățile otomane au înțeles ime-diat că abordarea corectă era ca toate acele cărămizi vechi de 2500 de ani să fie extrase și refolosite pentru a construi magazii, gherete și alte binale. Așa se face că, în 1913, prima expediție germană (a lui R. Koldewey) a găsit în teren un uriaș șanț pătrat, lat de 15 m, pe fundul căruia abia dacă mai rămăsese ceva din mantaua de cărămizi arse. În centru era neatins nucleul masiv de cărămizi nearse, lăsat de izbeliște ca nefolositor. Acest nucleu, de fapt, nu este nimic altceva decît o formă anterioară a ziguratului, din vremea lui Assurbanipal, și măsoară 61 x 61 m, așadar cît Sala Palatului. Assurbanipal însuși (cel cu faimoasa bibliotecă) nu făcuse decît să acopere cu o manta nouă de cărămizi nearse un zigurat făcut probabil de cineva din dinastia lui Hammurabi cu o mie de ani mai devreme. Această construcție are particularitatea că fiecare a șaptea asiză de cărămidă e acoperită cu ceea ce pare un mortar negru, nimic altceva decît resturile a mii și mii de tulpini de trestie. Dacă Pascal ar fi fost la curent cu arhitectura mesopotamiană n-ar mai fi făcut din trestie un simbol al fragilității.
Nabucodonosor a schimbat scara construcției, adăugîndu-i zeci de milioane de cărămizi și făcînd din Etemenanki, cum îl numeau babilonienii, cel mai mare zigurat al vremii sale (91 x 91 m, cu șase terase). Mantaua uriașă din jur e din cărămizi arse legate cu smoală, lucru pe care orice arheolog îl știa deja din Facerea 11:3. Koldewey a înțeles potențialul sitului, dar făcea și alte săpături în Babilon, care nu necesitau mare adîncime, și nu s-a îndurat să-și schimbe planurile, deși era un an cu un nivel excepțional de scăzut al pînzei freatice (din cauza ruperii unui baraj care a permis atunci Eufratului să ocupe un braț suplimentar). În 1962, anul celei de-a doua expediții (H. Schmid), apa era cîțiva metri buni mai sus. Există puține poze cu nucleul marelui zigurat – de pildă, nici 30 de poze din campania din 1913 (iar planurile originale au dispărut de la Institutul Arheologic German din Bagdad). Pozele alb-negru arată cărămizile nearse și pătrățoase (gălbui, zic rapoartele), unduind ca lava, compactate de sutele de mii de tone aflate cîndva deasupra.
Extraordinarul Turn Babel al lui Pieter Bruegel cel Bătrîn (cel de la Viena, 1563) nu seamănă cu Etemenanki, care avea un plan pătrat. Terasele din ce în ce mai mici, așa cum le descrie și Herodot, sînt în pictură elipsoidale. Cu zece ani în urmă, Pieter Bruegel cel Bătrîn, care avea vreo 25 de ani, vizitase Roma și asta explică de ce turnul Babel al său constă, de fapt, în șapte Colosseum-uri aruncate unul peste altul. Rampe nu par să existe; am impresia că se sugerează un fel de circuit în spirală care te duce în vîrf, ceea ce mă gîndesc că ar putea fi inspirat din celebrul minaret Malwiya al moscheii din Samarra. Etemenanki avea o rampă frontală care ducea direct la a doua terasă, un lucru interesant a cărui explicație este că acolo era vîrful vechiului zigurat, cel de dinainte de supraînălțarea masivă din vremea imperiului neo-babilonian, care a înțeles să conserve totuși cumva sacralitatea vechiului edificiu încarcerat în noul înveliș.
Regii care au reparat ziguratul și în special ultimii doi, Nabopolassar și Nabucodonosor, au făcut depozite de fundație, prescrise ri-tual înainte de orice construcție nouă, dar pe care ei le-au îngropat făcînd puțuri adînci prin nenumărate straturi de cărămidă deja existente. Prin 1880, cînd ziceam că s-a dezmembrat pompieristic tot învelișul ziguratului, s-au găsit într-adevăr patru cilindri de teracotă, cu inscripții cuneiforme, plasați de Nabopolassar. „Cilindrii“ de acest tip, care de fapt au de obicei forma unei mingi de rugby dodoloațe, sînt printre cele mai delicioase artefacte închipuibile. Doi din ei au ajuns prin muzee și cuprind o întreagă poveste despre refacerea ziguratului. Ceilalți doi s-au strecurat în colecții private. Există așadar muritori care, într-o seară în care se plictisesc, se duc în pivniță să se uite la un chițibuș cu inscripții din turnul Babel.
Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este romanul Trecerea, Cartea Românească, 2016.
Foto: wikimedia commons