Gospodăria eternă a României

Fiindcă tot avem un Dosar despre locuire în această săptămînă, aş spune şi eu că, în perioada din an fără frunze, priveliştea unor gospodării tipice de prin România, din sate sau localităţi mai mici, îmi creează un fel de tristeţe iremediabilă – vorba lui Topîrceanu. Sînt acele case decente, obişnuite, cu o verandă sau un hol de intrare acoperite acum cu geamuri termopan albe, cu un preş pe scările din faţă (pe care de multe ori zac nişte galoşi de cauciuc), cu lemne pentru foc adunate sub un şopron, cu coteţ pentru păsări şi un loc pentru porc în partea din spate a curţii, cu cîteva flori (acum de toamnă) sădite pe marginea unei alei pietruite, cu un pic de gazon în spatele porţilor de metal pentru maşină, cu un suport de fier şi sîrmă (la vreun metru de gard) pe care atîrnă încă nişte frunze de viţă-de-vie, abandonate parcă, pînă spre primăvară, cu un eventual căţel zbîrlit şi lătrător, legat cu lanţ de o sîrmă întinsă pe toată lungimea curţii… Ştiţi foarte bine genul de gospodărie, cu toate variaţiile ei. Ce-mi creează fiorul de tristeţe, senzaţia de depresie? Nu e prea uşor de explicat. Locatarii acestor case sînt de obicei cumsecade şi gospodari. Între ei se bîrfesc, dar se şi ajută. Cu oaspeţii sînt totdeauna primitori şi deschişi. Întrebarea care mă bîntuie mereu cînd trec pe lîngă asemenea case, fie la pas, fie în goana maşinii, e ce fac oamenii ăştia toată iarna.

Unii, puţini, lucrează, dar pentru asta trebuie neapărat să străbată kilometri. Alţii îşi găsesc de lucru prin gospodărie şi ştim bine că, în jurul unei case, totdeauna se iveşte cîte ceva de făcut sau de reparat. Duminica, poate, se duc la biserică. Treburile lor par însă, în general, mai ales iarna, ocazionale. Ce fac cînd n-au treabă? N-au unde să meargă, n-au teatru, n-au sală de concert, nu mai au nici cinematograf (chiar dacă odată au avut), n-au bulevarde sau parcuri unde să se plimbe, să mai vadă lumea din localitate, să se întîlnească şi să se salute între ei. N-au măcar un punct mai interesant, mai cu schepsis sau mai cu tradiţie în localitate, în jurul căruia să se adune. Teoretic, fireşte că se pot plimba direct în mijlocul naturii, prin pădure sau pe malul rîului. Dar nu cred că fac asta aşa, fără nici un scop. Extrem de puţini poate că citesc. Mai nou, tinerii, cei care încă nu şi-au părăsit localitatea natală, au la îndemînă şi calculatorul. Dar televizorul rămîne probabil cel mai important punct de atracţie. De altfel, după ce se lasă seara, pe geamurile multor asemenea case vezi strălucind pătratul colorat al televizorului. 

De la distanţă, mie mi se pare că viaţa lor (iarna, cum spuneam) e bazată pe adăpostire şi pe aşteptare. Adăpostire de vremea cea rea şi aşteptarea „colţului ierbii“. Continuă, adică, să fie mai degrabă supravieţuire decît viaţă, mai degrabă hibernare decît trai prosper şi divers. Sigur, acum au aproape toţi apă curentă, boiler pentru apă caldă, maşină de spălat automată, hrană suficientă, lemne pentru încălzire, poate şi gaze, curent electric. Ăsta din urmă se mai opreşte, totuşi. Nu ca pe vremea lui Ceauşescu, dar destul cît să-ţi aducă aminte de acea perioadă. Ei bine, cred că tocmai asta îmi dă fiorul de care vorbeam. Impresia că acest gen de locuire încă aduce prea bine aminte de iernile friguroase şi întunecate din vremea comunismului. Încă ţi se mai poate face frig doar şi la gîndul că ai locui aşa. Un  frig ce vine din amintire.

Am stat într-o asemenea gospodărie, în gazdă, după ce am primit repartiţia (deportarea?) de la facultate, în ultimele luni de comunism. Era tocmai într-o localitate dintre Baia Mare şi Satu Mare. Noiembrie fiind, veneam seara de la lucru obosit (făceam măsurători pe teren), dar mai trebuia să adun lemne uscate, aşa, pe întuneric, din pădurea de la marginea localităţii. Le căram, le tăiam, le băgam în sobă, le aprindeam şi abia apoi puteam să mă gîndesc să-mi prepar ceva cald de mîncare. Rufele mi le spălam numai duminica (doar atunci aveam timp), în covată, afară, deşi era deja zăpadă. Buda era, bineînţeles, în fundul curţii, lîngă cocina porcului. Camera în care stăteam mirosea a fum şi a piele de oaie. Curentul se oprea în fiecare seară, nu ştiai exact cînd. În centrul localităţii, unde noaptea era o beznă deplină, lîngă felinarele care nu mai funcţionau fuseseră montate nişte difuzoare care emiteau non-stop osanale înălțate „mult iubitului“ conducător. Fuseseră instalate cu ocazia apropierii Congresului al XIV-lea al PCR. Ultimul. Sper…