Golan și filozof

21 iulie 2011   TÎLC SHOW

Preşedinţilor noştri nu prea le place poporul pe care îl reprezintă. Ceauşescu era convins, către sfîrşit, că ţara întreagă nu-l merită, iar urmaşul său, Iliescu, i-a etichetat pe toţi cei care i se împotriveau drept golani. Zilele trecute, într-un interviu disecat apoi de toate celelalte televiziuni, Băsescu s-a supărat pe... filozofi. Desigur, era o tiflă cinică la adresa unor anumiţi filozofi care au avut naivitatea să creadă în virtuţile sale anticomuniste şi să-l urmeze orbeşte. Doar cu un deget, ca şi cum ar alunga o scamă, s-a debarasat de ei, tratîndu-i drept papagali, cetăţeni inutili societăţii multilateral liberale pe care s-a angajat să o construiască. Ca să fiu sincer, preferam să fiu golan. Ne dădea tuturor celor care ne prinseserăm, mîndri, un petic de hîrtie în piept, un aer de mici Gavroche, luptători naivi – dar luptători! – pe baricadele democraţiei şi cu ochii la un viitor care nu avea cum să mai întîrzie mult. Acum, ca filozofi, sîntem cu toţii balastul istoriei, un soi de burghezie a comuniştilor din anii ’50, care avem viitorul în spate, nu în faţă. 

Căci aici e adevărata problemă pe care o dezvăluie doar în treacăt supărarea preşedintelui Băsescu: sîntem (aproape) integral un popor de „filozofi“! O ţară de puturoşi şi de hoţi cărora nu le place munca, o ţară de mămici care vor să se ocupe de plozii lor doar pentru a-i învăţa cum să copieze la bac, o ţară de doctori şi profesori care nu ştiu decît să ceară bani de feşe şi de cretă, o ţară de pensionari inutili şi de falşi handicapaţi, dar care cu toţii îşi dau cu părerea şi au pretenţii. Uă, la muncă, aşa nu se mai poate! Calificativul de „filozofi“ este foarte potrivit pentru această concepţie „managerială“ despre lume şi viaţă. El nu se referă doar la anumiţi filozofi (reali) din grupul cunoscut drept „intelectualii lui Băsescu“, aşa cum au avut unii impresia, nici la tagma mai cuprinzătoare a umanioarelor, devenită cenuşăreasa societăţii cunoaşterii. Nu, „filozofi“ sînt toţi cei care au fost evaluaţi după criteriile unei eficienţe cuantificabile şi au ieşit sub barem – şi de care, în consecinţă, statul nu mai are chef să se ocupe: gata cu statul asistenţial al stîngiştilor ăstora de criptocomunişti, antimondialişti şi alţi intelectuali francezi! 

Pentru a-l înţelege pe preşedintele Băsescu dincolo de „băsescisme“, trebuie deci să renunţăm la nombrilismul nostru naţional, convins că numai nouă ni se întîmplă toate relele de pe lume şi să privim fotografia de familie a conducerii (vizibile şi invizibile) a lumii europene actuale. Al nostru nici nu mai dă atît de rău în poza aceasta! Nici măcar nu poate fi considerat mult mai agresiv sau mai vulgar decît confraţi din ţări mult mai „civilizate“ decît a noastră. Mai mult, în anumite privinţe, este chiar net preferabil. 

O astfel de perspectivă ne ajută să întrevedem însă faptul că problema este mult mai generală şi, deci, mai gravă: imensa majoritate a acestor oameni politici aflaţi astăzi la cîrma Europei împărtăşesc, sui generis, dispreţul faţă de „filozofi“ şi sînt porniţi într-o cruciadă hotărîtă şi conjugată împotriva acestora. Nu este vorba deci despre un accident naţional, despre o fantezie personală a unui personaj grosier. Dimpotrivă, mai toţi conducătorii actuali sînt parcă aleşi după acelaşi job description, care le pretinde să rostească pe limba culturii lor aceleaşi ameninţări la adresa „filozofilor“ societăţii şi să opereze aceleaşi amputări salvatoare ale unor sectoare „filozofice“ precum cultura, învăţămîntul, cercetarea şi alte sectoare publice neaducătoare de profit. Şi toţi cred în aceleaşi principii ale unei haiducii neoliberale generalizate. Principii pe care criza şi datoria publică le servesc de minune, căci pot legitima „raţional“ toate deciziile ce decurg din acestea. Din acest punct de vedere – după cum spunea un economist faimos –, cine n-are datorie publică, să-şi cumpere! FMI veghează... 

Presimt acuzaţia de „comunist“ planînd deasupra textului meu... Îmi pare rău, dar este exact invers! Mie, personal – dar sînt departe de a fi singurul –, exact acest gen de inginerie socială îmi sună a construcţia Omului Nou. O construcţie incomparabil mai paşnică şi mai realistă decît cea comunistă, dar, într-un fel, mai înfricoşătoare tocmai pentru că are mai multe şanse de reuşită. Iar ceea ce sîntem pe cale să pierdem prin această operaţie în masă nu este nimic altceva decît „fanteziile“ umaniste şi iluministe pe care s-a construit modernitatea şi în numele cărora Europa a impus această modernitate lumii întregi. Adică exact ceea ce preşedintele nostru a exprimat atît de laconic: Ei, nişte filozofi!... 

Desigur, orice om normal la cap trebuie să fie de acord că „nu mai merge aşa“, că o serie de măsuri trebuie luate; problema este că nu această luptă de castă împotriva „filozofilor“ este strategia cea mai potrivită, mai ales pe termen mediu şi lung. 

Ar mai fi ceva de adăugat. Cum s-a întîmplat în atîtea alte cazuri de ideologii dominante, unii „filozofi“ sînt fascinaţi de anvergura revoluţionară a proiectului şi/sau îşi întrevăd un loc de cinste în societatea promisă de acesta. Decid deci să slujească proiectul cu trup şi suflet şi îşi pun talentul (adesea real) în slujba prozelitismului. Nu am întîlnit însă nici unul dintre aceşti mercenari care să realizeze că va fi primul sacrificat, tocmai pentru că este doar un „filozof“ – şi oportunist pe deasupra –, adică un papagal de papagal, de care puterile reale nu au avut niciodată nevoie, decît tot dintr-un oportunism trecător... 

Mă întorc aşadar cu gîndul la vremurile Pieţei Universităţii şi lansez şi eu un soi de îndemn: Filozofi din lumea’ntreagă, fiţi golani!

Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Sfîrşitul jocului. România celor 20 de ani, Editura Curtea Veche, 2010.

Mai multe