Gogoși

27 octombrie 2011   TÎLC SHOW

Aflasem de la colegi că se fac înscrieri la un club de speologie şi că, odată ajuns acolo, după plata unei cotizaţii, poţi face excursii, cu oameni avizaţi, prin peşteri care sînt imposibil de vizitat în alte condiţii. Eram cît se poate de curios. Am mers la clubul cu pricina, care cred că mai există şi astăzi. Erau acolo figuri interesante: o fată care, pînă să apuci să te lămureşti dacă era drăguţă sau urîtă, reuşea să te ameţească vorbind despre multele ei călătorii prin peşteri, pe care le făcea după ce-şi lăsa pe la prietene copilul, făcut în anii adolescenţei; un băiat înalt, cu nas ascuţit şi nume de pasăre, care vorbea mult şi lemnos precum un agent de asigurări; o fostă colegă rotunjoară, cu ochelari, mereu foarte veselă, ba chiar uşor apucată. Vorbeau despre rapeluri şi bivuacuri, despre corzi, pitoane, carabiniere şi costume de neopren pentru scufundări. Uneori descriau peşteri cu lacuri subterane, pe malul cărora cică, după o zi de mers prin peşteră, puteai campa. A doua zi te suiai într-o barcă, la fel ca în Călătorie spre centrul pămîntului a lui Jules Verne.  

Şedinţele se ţineau săptămînal într-un fel de cămăruţă, pe undeva prin centrul Bucureştiului. La început nu scăpam nici una. Am plătit conştiincios cotizaţia (care nu era chiar simbolică). Mereu se punea la cale o ieşire, se discutau detalii de organizare. Dar lucrurile trenau. În afară de discuţii şi poveşti, nimic concret nu se întîmpla. După cîteva luni, am dedus că unii membri mai vechi ai clubului merseseră într-o explorare la Polovragi, chiar în timp ce noi făceam şedinţe. Pe „începători“ nu-i anunţase nimeni. Era ceva dubios. După vreo cinci luni, am renunţat să mă mai duc la întîlnirile „speologice“. N-am ajuns niciodată în vreo peşteră cu acel club.  Erau vremuri tulburi, cu speranţe lungi şi împliniri rare. 

● O amică mi-a povestit că, în liceu, un profesor de sport a convins-o să participe, împreună cu alţi cîţiva colegi de-ai ei, la nişte ore suplimentare de scrimă, în sala de sport. Băieţi şi fete se visau dintr-odată mari spadasini. Brusc, au simţit cu toţii o mare dorinţă să pună mîna pe o spadă, o sabie sau o floretă. Au fost asiguraţi că, la un moment dat, vor primi cîte una, ceea ce i-a încîntat nespus. Dar înainte de asta, li s-a spus, trebuia să facă exerciţii. Şi au făcut milioane de fandări, în treningurile lor obişnuite, de acasă. Abia după cîteva luni de zile, amica mea a primit un costum din acela alb, cu mască cu tot. Şi-a speriat şi şi-a încîntat cu el părinţii şi fraţii. Dar costumul era murdar şi trebuia spălat. Mama ei a pus în funcţiune maşina de spălat, iar a doua zi costumul strălucea. Trebuia dus însă înapoi la şcoală. Profesorul avea să-l ia, zicînd mersi, fără să i-l mai înapoieze vreodată. I-l dăduse doar ca să-l spele. Iar în cele şase luni de cursuri de scrimă, amica mea n-a pus vreodată mîna pe vreo spadă, sabie sau floretă. În cele din urmă, a renunţat dezamăgită. 

● Eram copil încă şi avusesem un antrenor de tenis, moş Pompei, pe care-l percepeam ca pe un fel de bunic. Pe vremuri, tot el îi învăţase tenis şi pe ai mei. Jucam cu el aproape zilnic în vacanţa de vară, plătindu-i fiecare oră cu 10 lei. Într-un an însă, nu l-am mai găsit la baza unde avea de obicei contract. În locul lui apăruse un tip mult mai tînăr care, cu tricoul lui în dunguliţe à la Björn Borg, făcuse furori atît printre administratorii bazei (unde era şi un ştrand), cît şi printre mai marii întreprinderii (Neptun) care-l angajase. Îl susţineau cu toţii, încîntaţi pînă peste poate de intenţia lui declarată de a face o echipă a oraşului Câmpina, cu care să poată cîştiga nu ştiu ce campionat. Pentru început, ne-a cerut tuturor copiilor care doream să ne înscriem în echipa lui o taxă de 50 de lei. Şi am început antrenamentele. Cea mai mare parte a lecţiei, noi, copiii, stăteam pe bancă uitîndu-ne la el cum schimba mingi cu alţii mai mari. Ţinea racheta ca pe  tigaia cu care vrei să întorci clătite. După ceva mai mult de o oră de spectacol, ne invita şi pe noi pe teren, punîndu-ne să jucăm unii cu alţii (vreo opt-zece copii) în acelaşi timp, pe un singur teren. Ieşea un adevărat haos. Mingile zburau în toate părţile, noi ne loveam rachetele unele de altele iar, între timp, Fredi – că aşa-l chema pe noul antrenor – făcea o listă cu toţi cei care voiau să mănînce crenvurşti. De obicei, voiau doar el şi secundul (avea şi un secund). Trimitea cîte un copil să-i cumpere de la o cantină. După cîteva zile însă, a schimbat felul. Nu mai voia decît un desert, adică nişte gogoşi. M-a trimis pe mine să le cumpăr de la colţ. Pe drum, m-am gîndit că, după aproape o săptămînă, nu reuşisem să dau mai deloc în minge. Îmi ieşisem total din mînă şi mă simţeam de-a dreptul frustrat (deşi nu cred că ştiam pe atunci cuvîntul ăsta). Ajuns la ghişeul vopsit în alb de la colţul străzii, am cerut două gogoşi. Erau calde şi pufoase, cu zahăr farin pe deasupra, incredibil de bune. Le-am mîncat tacticos pe amîndouă, în timp ce mă îndreptam încet spre casă, avînd în buzunar şi ceva rest din banii lui Fredi. Realizasem că nu mai avea nici un rost să mă întorc la antrenament şi la echipa lui Fredi. Speram că a doua zi aveam să-l găsesc pe moş Pompei la cealaltă bază.

Mai multe