Gogoriţe

Importarea Halloween-ului nu pare să fi produs accese de orgoliu patriotic similare celor care au condus la transformarea Dragobetelui – pentru a concura cu Valentine’s Day –, din obscură sărbătoare locală, în tradiţie naţională majoră. Ar fi fost destul de simplu să fie convocaţi la o dată fixă – poate chiar în noaptea Sfîntului Andrei – strigoii, moroii, tricolicii şi pricolicii tradiţiilor locale. Vechiul studiu al lui Tudor Pamfile – Duşmani şi prieteni ai omului (1916) – ar fi furnizat liste impresionante de spirite malefice reactualizabile. Dar o asemenea iniţiativă s-ar fi potrivit mai puţin cu imaginea idealizată a folclorului naţio­nal, din care se reţine dragostea, dar se ignoră spaimele. Nu despre redescoperirea imaginarului folcloric va fi însă vorba în cele ce urmează, ci despre istoria relativ recentă a unui cuvînt care a aparţinut acestei sfere semantice.

Din inventarul malefic naţional au făcut parte şi goanga, goga şi gogoriţa (denumiri mai răspîndite decît bîja, bîca, bordea, caua etc., regionale şi învechite). Demitizate mai demult, acestea au fost reduse la rolul de sperietoare pentru copii. Gogoriţa, definită generic ca „fiinţă imaginară cu care sînt speriaţi copiii“ (DEX) – era cuprinsă de Iordache Golescu, în Condica limbii rumâneşti (manuscris de la începutul secolului al XIX-lea, editat parţial de Mihai Moraru), în seria malefică a strigoilor: „gogă, gogoriţă, stafie, magoliţă, strigoi şi pricolici, toatea acestea să bîrfesc a fi vedenii grozave şi spăimîntătoare ce să fac din morţi ce ies noaptea din mormînturi, carii schimbîndu-se în felurimi dă feţe, în chipul focului, mănîncă inimile celor adormiţi“. Lexicograful nota totuşi o diferenţă între o categorie de arătări fioroase – gogă şi gogoliţă, „ceea ce sperie pă om cu vederea“ şi cealaltă, alcătuită din „duhuri necurate“.

Explicaţiile din secolul al XIX-lea nu trebuie luate ca informaţii certe, ele indicînd mai curînd caracterul vag, aproximativ şi variabil al imaginarului folcloric. În Glosariul care coprinde vorbele din limba română străine prin originea sau forma lor (1871), Laurian şi Massim descriau goga sau gogoriţa ca „monstru ce se crede că devoră oamenii, mai vîrtos copiii, sugîndu-le sîngele“. D. Papazoglu, în Istoria fondărei oraşului Bucureşti (1891), povestea că „Gogoriţa era închipuită o babă rea care strîngea copiii de gît şi apoi îi înghiţea“ (cap. XXXVI). Etimologia cuvîntului este incertă, dar au fost făcute asocieri cu termeni asemănători din albaneză.

Cuvîntul a intrat destul de repede în limbajul politic, fiind folosit ironic pentru a desemna ceea ce este considerat – dintr-un punct de vedere inevitabil subiectiv – un fals motiv de spaimă, o sperietoare inventată pentru a influenţa publicul larg. Celebră e intervenţia lui Caţavencu, din Scrisoarea pierdută: „În zadar, veniţi cu gogoriţe, cu invenţiuni antipatriotice, cu Europa, ca să amăgiţi opinia publică…“ Textul şi contextul sînt destul de asemănătoare cu unele folosiri actuale ale cuvîntului, tot din declaraţii politice: „ I., replică pentru preşedinte: «E o gogoriţă asta cu Comisia de la Veneţia»“ (gandul.info).

Începînd din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, cuvîntul gogoriţă s-a folosit frecvent în limbajul publicistic: îl găsim la Eminescu, de exemplu în polemica cu ziarul adversarilor politici: „Dar «Romînul» n-ar fi ce este, un organ demagogic, daca n-ar încerca a face din orice cestiune, cît de mică, o gogoriţă gigantizată prin fraze declamatorii, prin insinuaţiuni, înjurii şi lipsă de idei pozitive!“ (Timpul, 17.05.1880). Termenul circula în ziarele din Transilvania – „gogoriţa pertractărilor cu austriacii“ (Tribuna poporului, 15.08.1898); „gogoriţa că Goldiş pactează cu ultraiştii“ (ibidem, 24.05.1899); „dă expresie temerii de gogoriţa daco-românismului (…); această gogoriţă e o armă bună pentru combaterea sufragiului universal“ (Gazeta Transilvaniei, 7.04.1910) –, ca şi în ziarele şi revistele din Regat: „faimosul articol 7 din Constituţie, o gogoriţă care sperie pe mulţi“ (Furnica, 5.01.1912) etc.

Cele mai multe dintre atestările actuale ale cuvîntului par să indice o uitare a sensului iniţial şi o modificare semantică evidentă: chiar dacă se păstrează ideea de invenţie, de născocire, gogoriţa nu mai este văzută ca sursă a spaimei, ci pur şi simplu ca minciună, ca informaţie falsă. Fenomenul etichetat drept gogoriţă este adesea unul favorabil: dorit, dar irealizabil, promis în mod mincinos: „Dublarea pensiilor este o mare gogoriţă“ (adevarul.ro); „Creşterea salariilor medicilor – o gogoriţă a parlamentarilor“ (cugetliber.ro); „Instalarea gratuită a aerului condiţionat, o gogoriţă pentru naivi“ (mediafax.ro); „Gogoriţa cu astuparea imediată a gropilor“ (ziare.com); „Dacia Logan cu motor electric şi autonomie de Tesla. Realitate sau gogoriţă?“ (bzi.ro) etc.

Extinderea semantică (de la „monstru“ şi „sperietoare“ la „minciună“) s-a produs în contextele tipice ale discursului politic şi jurnalistic, în care exagerarea pericolului este doar una dintre foarte multele informaţii subiective şi false. Modificarea semantică a fost foarte probabil favorizată de termenii asemănători ca formă şi care desemnează sau califică prin metafore clişeizate minciuna: gogoaşă şi gogonată.