Globalizare

Teamă mi-e că prin textul despre internaționalizare din numărul precedent am putut fi catalogat drept un oponent al acesteia, cu atît mai mult cu cît, prin temporara mea poziție administrativă la Universitatea București, îmi cade în sarcină să o sprijin. Temerea îmi e augumentată de un alt cuvînt din proximitate care, de îndată ce e rostit, sar scîntei: „globalizare“. Pentru unii, cuvîntul evocă o libertate sporită în raport cu limitările noastre de timp și spațiu, o viață mai bogată și mai variată, o premisă mai convingătoare a unei coexistențe pașnice, o posibilitate sporită de a gestiona împreună chestiunile planetare și chiar de a îndrăzni proiectul colonizării altor planete, ca specie și nu ca stat sau națiune. Alții, în schimb, văd în globalizare pierderea identității, aplatizarea și robotizarea existențelor, apetitul vorace al diferitelor forțe oculte de a-și absolutiza puterea, primejdia unor clivaje din ce în ce mai adînci, săpate sub aparenta imobilitate a suprafeței planetare.

Au și unii, și alții temeiurile lor să simtă ceea ce simt. Pentru mine, însă, a te declara adept sau oponent al globalizării e ca și cum ai spune „Nu sînt de acord cu legea gravitației“ sau „Sînt pentru migrația păsărilor“. Globalizarea este – după unii, printre care mă număr, de cel puțin două milenii, de la Imperiul Roman încoace. Indiferent dacă sîntem sau nu de acord, mărul tot ne va cădea în cap cînd se coace, iar păsările tot vor zbura încotro știu ele toamna și primăvara. Și globalizarea tot va globaliza, mai încet sau mai repede. Putem, în schimb, să ne uităm în sus și chiar să ne tragem un pas la o parte dacă vedem că mărul s-a copt. Putem să avem grijă de firele de înaltă tensiune ridicate în calea rutelor de migrație ale păsărilor. Și putem să reflectăm asupra modurilor în care să adaptăm globalizarea nevoilor și dorințelor noastre, evitînd să facem din ea o doctrină, pe care unii să o aplaude, iar alții să o huiduiască.

Pentru universitățile europene, cea mai elocventă concretizare a fenomenului numit generic „globalizare“ a reprezentat-o atît de disputatul „proces Bolo­gna“. Aud și acum printre colegi neistovite vituperări împotriva a ceea ce pare să fie perceput drept un soi de „cădere în păcat“ a învățămîntului universitar. Cu riscul de a dezamăgi – a cîta oară! –, vreau să spun din capul locului că nu sînt nici un apologet, nici un detractor al „procesului Bologna“. Dacă lărgești un pic perspectiva și te uiți și la celelalte nații care și-au declarat adeziunea, observi că nivelul de satisfacție diferă sensibil de la țară la țară, ba, nu o dată, de la universitate la universitate.

Din cauza procesului Bologna – mai exact, din cauza reducerii ciclului de licență la majoritatea specializărilor la trei ani –, studenții de azi trec prin etapa studiilor superioare ca gîsca prin apă, fără să se lipească nimic de ei, zic unii. Mă uit – că m-am tot uitat ani de zile, ca datorie de serviciu – pe cifrele de la Literele bucureștene. Avem acum locuri bugetate la masterat cam 60% față de cele de la licență. Asta înseamnă că durata medie a școlarității e mai mare cam cu vreo două luni de studiu decît cea de patru ani obligatorie pentru toată lumea. De ce n am putea gestiona în beneficiul pregătirii absolvenților acest spor?

Mi se va zice, pe bună dreptate, că fac calcule după ureche, fiindcă numărul de locuri bugetate nu e totuna cu numărul de studenți reali: mai sînt și plătitorii de taxe. Perfect adevărat, și tocmai aici e problema cea mare: de ce se înghesuie mult mai mulți candidați la porțile programelor de licență decît la cele de master? Și de aici, cum ne e felul, purcedem la căutarea vinovaților. Primul candidat este, evident, tineretul din ziua de azi, căruia nu i mai place să învețe. S-au văzut cu sacii în căruță, cu diploma de licență în buzunar, dup-aia strigă, ca în armată, „Hai liberare!“, ce să-și mai lege de picioare încă doi ani de studiu? Al doilea candidat sînt, desigur, guvernanții. Dacă tot facem construcții pe hîrtie cu cicluri de învățămînt, ar fi cazul să le spunem tinerilor ăstora că vor primi o diplomă abia dacă își vor încheia și ciclul întîi, și pe cel de-al doilea, și licență, și masterat. Pîn-atunci să-și pună pofta-n cui și să-și vadă de învățătură. Mai candidează la culpabilizare și piața muncii, care pare să se mulțumească cu prăpădita de diplomă de trei ani și se face că uită că s ar mai fi putut adăuga încă doi la ei. Carne de tun pentru job-urile lor umilitoare. Dar principalul vinovat rămîne „procesul Bolo­gna“, agentul european al globalizării. Dacă noi sîntem în stare să facem programe de master suficient de istețe ca să împace și apatia tinerilor, și indolența angajatorilor, nu mai e cazul să ne întrebăm. Umerașul e de vină, nu haina pe care o agățăm în el. Iar dacă în toată tevatura a fost vorba de vreo două luni de studiu, mai bine lipsă.

Acum iarăși vine UE și ne spune să creștem procentul absolvenților de studii superioare, iar noi tresărim ambetați: n-avem destul colecționari de diplome? Poate ne-am gîndi mai degrabă ce-ar fi de așezat în diplomele pe care le dăm la tiparniță. Sau măcar dacă învățătura are vreun rost. 

Liviu Papadima este profesor de lite­ra­tură română la Facultatea de Litere, pro­rec­tor la Universitatea București; coautor al manualelor de limba și literatura româ­nă pentru liceu, apărute la Humanitas Edu­ca­țional. A coordonat mai multe volume apărute la Editura Arthur.