Gînduri (Posibil Greşite) Despre Politică

8 aprilie 2015   TÎLC SHOW

În 1998, la invitaţia unor reprezentanţi ai autorităţilor de atunci – invitaţie, trebuie să recunosc, complet neaşteptată – de a prelua o funcţie politico-diplomatică (destul de însemnată), am întîrziat cu răspunsul inacceptabil de mult. Ezitarea mea nu a fost un refuz propriu-zis, însă, cum era absolut firesc din unghiul dinamicii oricărei administraţii de stat, a ajuns să fie interpretată astfel, numele fiindu-mi, în cele din urmă, şters de pe lista opţiunilor cu aceeaşi uşurinţă, probabil, cu care fusese adăugat. O vreme m-am gîndit intens la efectele reacţiei mele indecise. Nu ştiam, evident, dacă procedasem bine sau rău. Mi-e greu să cred că există oameni obişnuiţi care să nu fie mîngîiaţi în orgoliul personal de perspectiva (ca să nu spunem oferta) unei dregătorii oarecare, mai mari sau mai mici, în piramida vieţii sociale. Eram, desigur, la rîndul meu, onorat, mai ales că, la timpul respectiv, abia împlinisem treizeci de ani. În plus – să admitem şi acest lucru –, o funcţie politică ar fi echivalat, pentru mine şi pentru familia mea, cu ieşirea din cercul strîmt al „provinciei“ (vorba bucureştenilor), unde şi finanţele, şi gloria sînt întotdeauna sublime, dar lipsesc cu desăvîrşire. Un gînd mă paralizase totuşi, ţinîndu-mă pe loc ca sub efectul narcozei. Nu-mi imaginasem niciodată viaţa (şi, implicit, competenţele) – cum nu mi-o (le) imaginez nici acum – derulîndu-se (fie şi cu un succes moderat) în sfera ori sub auspiciile politicii. Nu mă aflam numai în faţa unei schimbări de decor profesional (pe care, nota bene, nu o solicitasem şi la care nici nu aspirasem în vreun fel!), ci chiar în faţa unei transformări de identitate (mergînd dinspre autentic către fals, în mod inevitabil, simţeam eu destul de apăsat), a unei rupturi de nivel ontologic pentru care – doar sub masca ipocriziei – aş fi putut spune că eram pregătit. Scrupulozitate de inadaptat, vor observa poate unii, sclifoseli de universitar, vor constata, de bună seamă, alţii. Tuturor le dau, în principiu, dreptate, asumîndu-mi însă scuza clasică, după care nu ştii niciodată cum ai proceda, într-o conjunctură dată, pînă cînd nu o trăieşti nemijlocit. 

Cert este că, în pofida dilemei de cîteva săptămîni, ulterior nu am regretat nimic. Şi nu mă refer atît la opţiunea din momentul amintit (ea nici nu a existat practic!), ci la rezultatul indeciziei spre care propunerea m-a aruncat cumva previzibil. Am realizat că nu credeam în

a individului ca atare şi că acest fapt mi-ar fi fost, fără îndoială, fatal mai devreme ori mai tîrziu. Cred, în schimb, în caracter şi

care, profesate consecvent, pot duce la

exemplare în politică, în cultură, în ştiinţă sau oriunde altundeva. Din păcate, tocmai caracterul şi inteligenţa şi-au făcut foarte rar simţită prezenţa în politica noastră din ultimii şaizeci de ani, iar asupra subiectului nu trebuie, bineînţeles, să insist. Politica reprezintă o activitate a excesivului (pe tot mapamondul), prin însăşi natura sa acaparatoare, anexînd fiinţa individuală (cultura şi ştiinţa, chiar dacă intense la rîndul lor, oferă spaţiu de acţiune identităţii, dezvoltînd personalitatea; prin contrast, în politică, personalitatea rămîne cel mai adesea una de mucava, fiind umflată artificial, datorită prerogativelor funcţiei şi nu neapărat valorii personale). Politica elimină voinţa proprie, înhămînd la idealul colectiv, cel mai frecvent restrictiv şi gregar. Ea reuşeşte să manipuleze conştiinţele, propunîndu-le ţeluri înalte, imposibil de atins, din unghiul relativismului uman în ansamblu. Un lucru interesant derivat de aici: în lumea noastră, numai trei vocaţii (în cazul în care le ai) merită sacrificiul suprem – Dumnezeu (credinţa), patria (eroismul) şi familia (devotamentul); în manieră ingenioasă, jonglînd cu aceste trei noţiuni, politica te poate face să crezi că trebuie să-ţi dai viaţa pentru fiecare dintre ele, impunîndu-ţi, de fapt, să mori pentru ea. Am privit cu oroare, cu ani în urmă, deznodămîntul celor două figuri multă vreme terifiante pentru comunitatea internaţională: Qusay şi Uday Hussein, fiii nu mai puţin celebrului dictator irakian Saddam Hussein. Nu cred că ei au fost politicieni adevăraţi, ci mai curînd marionete anexate, cum spuneam, politicii. Iar politica i-a redus brutal la tăcere. Le-am văzut sfîrşitul la ştiri: două mogîldeţe schimonosite de durere, mînjite de sînge şi cuprinse, înfricoşător, de

, două copii groteşti după doi

ce ne priveau, în trecut, cînd ghiduş, cînd marţial, cînd impunător, cînd impenetrabil, din tablouri viu colorate şi fotografii grandioase, menite să subjuge istoria. Acolo, în decăderea sangvinară, nu e nici Dumnezeu (insultat peste măsură, prin impunerea atrocităţii ca lege divină), nici patria (împinsă, iresponsabil, spre agonie), nici familia (decimată pînă la limita extincţiei). Găsim, cel mult, politică pură: un cumul, cum ar veni, de ambiţie prostească, minciună şi violenţă, toate ridicate la nivel de ideal. Politica dezumanizează, metamorfozează, pentru ca, ultimativ, să suprime. 

Sînt, desigur, conştient că politica se poate face şi altfel, cu precădere în lumile unde exerciţiul civilizaţiei a generat alte modele mentalitare, mai avansate prin forţa lor de supralicitare a spiritului în dauna instinctualităţii. Mi-e teamă totuşi că acolo nici nu mai vorbim de politică, măcar în sensul ei primar-mutilant, ci despre un experiment umanist, în interiorul căruia

se face tocmai printr-o lepădare de

Codrin Liviu Cuţitaru este prof. dr. la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi (Catedra de Engleză). Cea mai recentă carte publicată: Istoreme, Editura Institutul European, 2009. 

Mai multe