Gînduri pentru viitor

Noi și nepoții noștri

Cînd mă uit la ce se petrece în momentul de față în țări europene precum Ungaria, Polonia și, mai nou, România, îmi vine în minte următoarea scenă:

Nepoții noștri întrebîndu-i pe copiii noștri e cu lumea asta a lor. Copiii noștri ridicînd din umeri și răspunzînd: „Știi, cînd eram ca tine, părinții mei se tot văietau de ce vremuri cumplite trăiseră ei, într-un regim care se chema comunism. Se văietau de parcă altcineva li-l vîrîse pe gît cînd dormeau. Dup-aia au inventat chestia asta cu democrația. Vezi-ți mai bine de treabă. Fiecare încearcă să dea vina pe celălalt.“

Sau, poate, nepoții noștri nu vor mai avea nici o întrebare de pus, ușurîndu le viața copiilor noștri. Pînă și eu mă trezesc încercînd să-mi conving soția că totul e trecător.

Balansoar

Stînga vrea o țară săracă cu oameni bogați: veniți de luați! Dreapta vrea o țară bogată cu oameni săraci: mai strîngeți cureaua! Pînă la urmă, rămîne cum a fost: o țară săracă cu oameni săraci. Există și excepții.

Puțintică răbdare

Multora le stă DNA-ul în gît! Pe mine mă miră că nimeni n-a găsit soluția cea mai la îndemînă de a-l elimina, de a l evapora, de a-l neantiza. Simplu: prin băgare în șomaj.

E de ajuns un moratoriu prin care furtul să fie suspendat vreme de unu-doi-trei ani, pînă la lichidarea dosarelor în curs. Articol unic: „Se prorogă chiverniseala din banii publici pînă la dispariția iminentă și grabnică a Anticorupției“. Ar putea, cred, intra și în Constituție, cu o majoritate confortabilă de voturi, la capitolul „Drepturi și libertăți“. Sau prin referendum. Cine ar răspunde cu NU la o întrebare precum: „Sînteți de acord ca, măcar pentru o vreme, să nu vă mai furăm?“

MCV-ul va pleca și el cu coada între picioare, rușinat că s-a putut pune cu o nație atît de vrednică.

Îmi imaginez deja procurorii anticorupție milogindu-se din poartă în poartă: „Nu-mi vinzi și mie un pont, măcar o găinărie cît de mică? Îți promit că îl bag cu suspendare. Am și eu familie, am copii la școală, trebuie să-mi cîștig și eu cumva pîinea. Măcar un an-doi, cît să-mi refinanțez creditul la casă.“

Intrați în șomaj tehnic, procurorilor anticorupție nu le va mai rămîne altă cale decît să înceapă să se acuze între ei, spre jubilația fostei clientele. DNA-ul se va surpa în implozie.

Am deja în fața ochilor titlurile gazetelor: „Din lipsă de comenzi și de personal, DNA intră în insolvență“.

Vă dați seama ce simplu e? Doar puțintică răbdare… Ce înseamnă cîțiva ani la scara istoriei? Și așa bătălia la baionetă cu foști, actuali și potențiali clienți nu se duce de azi, de ieri.

De ieri pînă mîine

Morți vii, incapabili să uităm.

Pînă pe la vreo 32 de ani mi-am trăit fiecare zi, cum se spune acum, „ca și cînd ar fi fost ultima“. Nu pentru că i-aș fi sorbit, nesățios, sevele. Dimpotrivă. Ce carpe diem? Ce live your life to the max? Bucură-te să ajungi mîine. Luptă-te să ajungi mîine tu însuți.

Am crezut că așa va fi întotdeauna. Orice fel de viață poate fi învățat. Și umilința perpetuă, și ciupitul de braț, ca să verifici dacă ești treaz, intră în obișnuință.

A trebuit să mă dezobișnuiesc. Greșisem – nu era pentru totdeauna. Jubilam pentru propria-mi greșală: viața e frumoasă cînd reușești să fii suficient de idiot. Însă nu mai trăiam fiecare zi ca și cum ar fi ultima. O așteptam, răbdător sau nerăbdător, pe următoarea.

Mi-am dat seama, între timp, că nu toți erau ca mine. Unii reușiseră, cum-necum, să-și afirme dreptul la viață: întinsă, netedă, fermă. Nici măcar n-aveau ce să care cu ei, ce să uite. Alții, în schimb, rămăseseră, asemenea mie, în aceeași precară încremenire, morți mai vii decît viii, incapabili de uitare. 

Liviu Papadima este profesor de literatură română la Facultatea de Litere, prorector la Universitatea din București; coautor al manualelor de limba și literatura română pentru liceu, apărute la Humanitas Educațional. A coordonat mai multe volume apărute la Editura Arthur.