Gîlceava cu juristul din mine

Juristul din mine a amuţit. Se tot scotoceşte prin toate buzunarele de ceva socoteală pe care s-o dea acelora care mă chestionează dacă, în România contemporană, dreptul mai este o ştiinţă. Şi, dacă da, cui (mai) foloseşte. Pus la colţ de rechizitoriul privirilor condescendent-ironice, juristul meu găseşte că cea mai bună apărare e atacul şi îşi începe pledoaria la megafon, în faţa unei adunări plictisite şi resemnate: da, da, clamează el furios, dreptul e o ştiinţă, e matematica ştiinţelor sociale, dreptul e echivalent cu rigoarea şi cu spiritul cartezian, e fratele geamăn al logicii, filozofia dreptului e cea mai fascinantă ramură a filozofiei, dreptul e şansa convieţuirii noastre laolaltă şi garanţia împotriva riscului de implozie socială. Da, oameni buni, dreptul înseamnă pace, vorba lui Kelsen, iar justiţia este, cum spunea Cicero, regina şi stăpîna tuturor virtuţilor. Da, dreptul este inviolabil, indivizibil, inalienabil. Da, dreptul este arta binelui şi-a dreptăţii.

Mă uit la juristul din mine cu compasiune. În zilele astea, el se agită ca Don Quijote, vorbeşte de unul singur, pledează în faţa unor tribunale imaginare şi sare, cu toată fervoarea, în apărarea dreptului, Dulcineea lui. Îl apuc de umeri, îl strîng în braţe cu drag, dar încep să zbier şi eu: omule, în ţara ta, dreptul e strîmb. E strîmb din născare, strîmb în interpretare, strîmb în aplicare. O să-ţi explic pe rînd, idealist şi naiv ce eşti.

Drept-strîmb din facere. În România de azi, dreptul se naşte în două maternităţi: una e zisul Parlament, alta e zisul Guvern. Zisul Parlament emite legi, zisul Guvern – ordonanţe zise de urgenţă. Dacă ar fi să numărăm ordonanţele de urgenţă născute în maternitatea Guvern în ultimele două decenii, ai zice că eşti un tip călit: trebuie că ai înfruntat ceva războaie, ciume, cutremure, tsunami şi alte cataclisme, de vreme ce ai ajuns să gestionezi atîtea stări excepţionale. Deh, dreptul-dulcinee în vremea holerei... Şi-apoi, bătrîne, cine e Legiuitorul (cu majuscule) la a cărui „voinţă“ născătoare de logice norme te raportai tu în interpretările tale din vremea studenţiei şi-n a cărui „lumină şi înţelepciune“ te îndemna profesorul Deak să te încrezi? Cumva domnul burtos şi mustăcios, deschis la trei nasturi peste pîntec, mirosind a sudoare şi-a condamnări penale?... Ori plictisitul care consultă tabloide în timpul dezbaterilor parlamentare?... Cumva „reprezentantul alegătorilor“, care absentează protestînd că programul de legiferare are loc în timpul programului lui de somn?... Sau poate cîntăreaţa de muzică a poporului, compunîndu-şi maneaua pentru nunta de sîmbătă?... Auzi tu, „voinţa, lumina şi înţelepciunea Legiuitorului“... Cumva voia Legiuitorului-Guvern de-a emite ordonanţe în oglindă cu legi neconstituţionale ca să dribleze Curtea în speranţa că merge şi-aşa?... Sau poate vrerea Legiuitorului-Parlament exprimată de absenteişti, traseişti şi afacerişti?... Să-ţi spun eu, coane, distanţa dintre voinţa poporului şi cheful reprezentanţilor lui a devenit cosmică, iar dreptul tău, fructul concubinajului incestuos al Parlamentului cu Guvernul, născut de două moaşe, se plimbă prin ţară cu buricul netăiat.

Drept-strîmb în interpretare. Dreptul nu mai este o ştiinţă, prostule. Ca să fie o ştiinţă trebuie, înainte de toate, să fie respectat ca atare. Iar primul semn de respect al profanului în faţa acestei ştiinţe ar fi „ştiu că nu ştiu nimic“. Adică necesara modestie a omului care nu e medic, dar care îşi dă seama că nu tratează cancerul cu aspirină. Or, la noi, tinere, toată lumea ştie tainele dreptului, e simplu, gata, ne-am prins. Ţara e plină de doctori în drept, dottore. Studiourile TV sînt înţesate de constituţionalişti care, seară de seară, molfăie silogisme juridice, regurgitează principii de drept şi-apoi oftează adnotări ca nişte sîrguincioşi jurisconsulţi pe marginile plasmelor 3D: hermeneutica juridică postmodernă a analiştilor de televiziuni, ulpienii şi papinienii contemporani. Teoria retroactivităţii?... Ooo, las’ pe mine, că-ţi spui eu. Specialia generalibus derogant?... Ooo, mă pricep, că doar latina-i limba noastră maternă şi din romani cu mîndrie ne tragem. Statutul Curţii Constituţionale?... Ooo, nici un secret, am scris deja o sumedenie de articole de presă pe subiect, surse bibliografice inconturnabile.

Drept-strîmb în aplicare. Naivule, tu chiar mai crezi că nimeni nu-i mai presus de lege? Nu te mai iluziona, îţi arăt eu o grămadă de inşi pentru care legea-i un lătrat de cîini de pe lîngă caravană. Tu chiar ai încredere că unde-i lege nu-i tocmeală? Pufarezule, ăsta-i doar un proverb bun pentru manualele de română de-a patra. Livrează-l drept argument împotriva reprezentanţilor poporului care negociau zilele trecute cu ce tip de ciubote să calce peste norme legale sau chiar constituţionale. Or să-ţi rîdă în nas, credul ce eşti. Te îmbeţi cu principiul autorităţii lucrului judecat asociat unei hotărîri judecătoreşti irevocabile?... Apă rece, camarade, uită-te la inşi condamnaţi penal prin hotărîri irevocabile şi care, totuşi, votează în Parlament. Pretinzi că nu poţi trimite pe cineva în puşcărie fără probe?... Uită-te la mult mediatizata condamnare a unui cetăţean împotriva căruia judecătorii au admis că nu au „dovezi directe“, ci doar prezumţii rezultînd din starea de fapt. Zici că dreptul european face parte din dreptul intern şi că România trebuie să-şi respecte obligaţiile asumate prin tratatele comunitare? Aiurea, legislaţia Uniunii Europene e un amalgam de sfaturi şi recomandări, iar nouă nu ne place să primim sfaturi şi recomandări de la nimeni, că doar nu sîntem paşalîcul lor. Moşule, în concluzie, dreptul se aplică după cum vrem noi, cei de la butoane (of, Doamne, murim după expresia asta!), e dreptul nostru, al nostru, eu te-am făcut, eu te omor.

Alter ego drag, dreptul tău răsuflă din greu şi se zvîrcoleşte epileptic ca un păianjen victimă a propriei pînze, sîngerînd intens, autodevorîndu-se. Don Quijote, drept-Dulcineea ta e o tîrfă.

Florentin Ţuca este managing partner la casa de avocatură Ţuca Zbârcea & Asociaţii.