Ghiduşiile lui Pascal Pasquale

24 septembrie 2014   TÎLC SHOW

Omul între două vîrste intră uşor nesigur în biroul decanului, ca şi cum s-ar fi întrebat dacă se află în locul potrivit. După cîteva ocheade interogative pe pereţi se aşeză, ridicînd din umeri, aparent sub impulsul unui vechi tic nervos. „Domnule decan, am o mică problemă în legătură cu care secretarele nu mă pot ajuta.“ „Vă ascult“, replică decanul suficient de îngrijorat (părea a cincea audienţă dubioasă din acea dimineaţă, după colega de la Mecanică Teoretică – decompensată subit –, care venise să-i spună că e urmărită de CIA, KGB şi Mossad pentru activităţi paranormale, o studentă convinsă că oameni din Decanat scriu anonime defăimătoare despre ea la Rectorat, un tip pirpiriu, cu privire fixă, care solicita Facultăţii de Mecanică să introducă titlul onorific de Senator al Ştiinţei Româneşti şi să i-l ofere lui Bill Gates şi, în sfîrşit, femeia de serviciu care-i ceruse cu împrumut şase sute de lei pînă la anu’ pe vremea asta). „Numele meu este Juan Pasquale Mirabel Casanova Popesco“, debută musafirul brusc relaxat şi animat chiar de un neaşteptat aplomb. „În două luni de zile mă pensionez şi, cum ştiţi, am nevoie de adeverinţă de absolvire a facultăţii pentru dosar. Am terminat studiile superioare aici, la dumneavoastră, în urmă cu fix patruzeci de ani…“

Decanului i se luă o stîncă de pe inimă. Răsuflă uşurat, zicînd: „Trebuie să mergeţi la doamna secretară-şefă. Vă trece situaţia şcolară din arhive pe o hîrtiuţă, eu o semnez, o ştampilăm şi totul e în regulă…“ „Nu, nu“, îl întrerupse domnul Popesco, zîmbind cumva ghiduş, „nu este aşa de simplu, de aceea am nevoie de intervenţia dumneavoastră decanală…“ Decanul se posomorî din nou şi, cu mină hăituită, îi făcu semn lui Pasquale Mirabel să explice. „În anii de facultate, mă numeam Ioan Pascal Mirel Cazacu Popescu (ştiţi, părinţii mei şi-au luat unul altuia numele de familie, Cazacu şi, respectiv, Popescu!). Cu această identitate am terminat cei nouă ani de Mecanică (ştiţi, am fost de patru ori repetent – deh, ale tinereţii valuri…). Astfel apar pe Diploma de Stat şi în arhivele dumneavoastră. La cîţiva ani după absolvire, în postură de tînăr inginer, m-am gîndit să dau puţină culoare numelui meu şi l-am schimbat pe Ioan cu Juan. Am obţinut bineînţeles sentinţă judecătorească. Uitaţi aici decizia Tribunalului din 1978 (ştiţi, eu nu umblu cu prostii, am documente legalizate şi pentru aerul pe care îl respir!). Bărbatului îi licăriră ochii într-un mod ciudat, înfiorîndu-l pe decanul căzut de mai multe secunde în prostraţie. Juan scoase un teanc de hîrţoage şi flutură una triumfal în atmosfera încremenită din birou.

„Peste încă doi ani“, reluă povestea Mirabel, „a început să mă supere şi numele de Pascal – primit de la naşul meu de botez, Dumnezeu să-l ierte! – şi am hotărît să-l metamorfozez în mult mai cosmopolitul Pasquale. Am primit, se înţelege, sentinţă, mă ştiţi doar de acum, eu nu sînt din ăia neserioşi!“ Omul scoase o a doua hîrtie îngălbenită de vreme, pe care o arătă decanului plin de mîndrie. „Am devenit Pasquale şi, vă rog să mă credeţi, am făcut furori printre doamnele şi domnişoarele din cartier cu noul nume (ştiţi, eu am fost toată viaţa cavaler, mariajul nu m-a atras niciodată!). N-a trecut mult şi mi-am spus că Juan Pasquale nu rimează foarte bine cu Mirel. L-am preschimbat aşadar, rapid, în Mirabel.“ La gesturile sacadate, din mîini, ale decanului, de individ apoplectic, domnul Popesco renunţă să mai arate şi a treia hotărîre judecătorească, mărginindu-se numai la un scurt comentariu: „Da, da, mă ştiţi, nici o îndoială, eu nu sînt din ăia, am sentinţă de Tribunal… Ei, dar istoria nu se încheie aici. Înspre cincizeci de ani, mi-am zis că trebuie să-mi desăvîrşesc opera onomastică şi l-am transformat pe brutalul Cazacu în eroticul Casanova, iar pe insipidul Popescu am decis să-l personalizez o idee, rotunjindu-l în Popesco…“

Globii oculari ai decanului dansau Lambada în adînciturile craniului, pe cînd palmele tresăreau în răstimpuri, spasmodic, pe birou. Deloc tulburat, Mirabel nara plin de entuziasm: „Acum, domnule decan, sînt indignat să constat că, în ciuda sentinţelor judecătoreşti (ştiţi, nu mi-aş fi permis niciodată, ca să spun aşa, să acţionez în afara legii!), cei de la Pensii nu vor să accepte decît dosarul domnului Ioan Pascal Mirel Cazacu Popescu – ins mort, inexistent, pierdut în negura istoriei. M-au atenţionat că, dacă le mai umblu cu pascali mirabeli căzăceşti, mă acuză de uzurpare de identitate şi să vezi atunci sentinţe judecătoreşti! De aceea, sînteţi ultima mea speranţă. Ajutaţi-mă, vă rog! Eliberaţi-mi adeverinţa de absolvire a studiilor universitare pe numele meu european – Juan Pasquale Mirabel Casanova Popesco – şi nu pe cel dacic, barbar – Ioan Pascal Mirel Cazacu Popescu! Vă implor!“ Decanul murmură ceva, într-o tonalitate ce amintea de geamătul agonic al unui muribund. „Poftiţi? Ce-aţi binevoit să ziceţi?“ întrebă Casanova plin de solicitudine. „Dar Don, Don unde-i?“ mîrîi decanul ceva mai inteligibil. „Nu înţeleg, domnule profesor!“ se arătă nedumerit musafirul. „DON!“ zbieră şeful Facultăţii de Mecanică din toţi rărunchii. „Vreau sentinţă judecătorească pentru Don! Don Juan Pasquale Mirabel Casanova Popesco! Nu-l recunosc decît pe EL, pe Don Juan Mirabel Cazacu!“

Decanul smulse hîrţoagele din mîna bărbatului şi începu să le înfulece cu poftă. Apoi, alergă delabrat în biroul secretarei-şefe, strigînd ca un apucat: „Chemaţi Mossad-ul şi CIA-ul, pentru că sînt Senator al Ştiinţei Româneşti! Să vină femeia de serviciu să-i mai dau şase sute de lei pentru încă doi ani şi, la urmă, aduceţi-l pe Bill Gates să mă împuşte!“ Căzu în genunchi, hohotind cu sughiţuri: „Să mă împuşte, în pascualii mă-sii de decănie!“

Codrin Liviu Cuţitaru este prof. dr. la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi (Catedra de Engleză). Cea mai recentă carte publicată: Istoreme, Editura Institutul European, 2009.

Mai multe