Generaţii pierdute

Cu ani în urmă, am publicat în această revistă un articol despre generații pierdute. Recent, o discuție melancolică m-a dus, iarăși, la această temă. Și la dilema ei…

● Am trăit toată copilăria mea auzind despre „generaţia de sacrificiu“. Am aflat că generaţia părinţilor mei a trebuit să-şi explice sărăcia şi traiul greu ca pe un sacrificiu care avea acest sens: copiii o vor duce mai bine. De mic, mi s-a băgat în cap că aşa e firesc – părinţii se sacrifică pentru copii. Fiind firesc, e nobil. Este una dintre acele datorii care, deşi îl îngenunchează pe om, înalţă umanitatea din el. Mai mult, mi se spunea că reuşitele mele ulterioare, chiar aşa improbabile cum păreau a fi la un anumit moment, nu vor fi posibile fără sacrificiul lor. Eram copil şi eram foarte emoţionat cînd mă gîndeam la asta.

● Apoi, la şcoală, am dat de poezia lui Labiş: „Generaţii secate se sting / Tinerii rîd către stelele reci…“. Mi se părea că e prea multă cruzime în versurile astea, clare şi periculoase ca diamantul. Tinerii rîd la stelele reci – mi se părea înspăimîntător! Iar generaţiile secate, care se stingeau în rîsul acesta nocturn şi nebunesc, mi se păreau a fi demne, calde, prietenoase. Nu mi-au plăcut versurile acestea. Dacă nu mă înşel, le-am recitat o dată la o serbare, cu cravata roşie atent călcată de mama, chiar în acea dimineaţă. Mama fiind, desigur, generaţia secată. M-am gîndit că generaţia secată calcă şi spală pentru tinerii care rîd la stele. Fără generaţia secată, tinerii care rîd la stele ar avea uniforme murdare, pătate, şifonate, ceea ce mi se părea că le-ar induce un disconfort serios, care i-ar împiedica să mai rîdă chiar așa Și, oricum, ar avea o jenă să se urce pe scenă mototoliți și murdari ca să spună poezia… 

● Apoi, în adolescenţă, am citit Heming­way. În A Moveable Feast, am aflat originea celebrei expresii „the lost genera­tion“. Gertrude Stein i-a numit aşa pe cei asemenea lui. Iată:

„Avea nişte probleme cu aprinderea la vechiul Ford model T pe care îl conducea pe atunci, şi tînărul mecanic de la garaj, care fusese înrolat în ultimul an de război, fie n-a reuşit să i-l repare, fie n-a vrut să se ocupe peste rînd de Fordul lui miss Stein. În orice caz, nu fusese serios şi, după ce miss Stein protestase, fusese aspru admonestat de patronul garajului. Printre altele, patronul garajului îi spusese şi «Sînteţi cu toţii une génération perdue!».

– Exact asta sînteţi. Asta sînteţi cu toţii, mi-a spus apoi miss Stein. Voi, tinerii ăştia care v-aţi întors din război. Sînteţi o generaţie pierdută.

– Serios?

– Da, asta sînteţi, n-aveţi pic de respect pentru nimic. Vă-mbătaţi de parcă ar veni sfîrşitul lumii…

– Tînărul acela, mecanicul, era beat?

– Sigur că nu.

– Pe mine m-aţi văzut vreodată beat?

– Nu. Dar prietenii tăi sînt beţivi.

– Mi s-a întîmplat şi mie să mă îmbăt. Dar nu apar beat pe aici.

– Sigur, aşa e. Nu asta am vrut să spun.

– Patronul băiatului era cel care probabil se îmbătase de la 11 dimineaţa. De acolo şi stilul adorabil.

– Nu mă contrazice, Hemingway. N-are rost. Sînteţi cu toţii o generaţie pierdută, exact aşa cum a zis proprietarul garajului.“

Discuţia asta trebuie să fi avut loc prin 1923. Ulterior, generaţia pierdută a devenit linia întîi a literaturii: Hemingway, Scott Fitzgerald, Ezra Pound, Dos Passos, Steinbeck… 

● Apoi, după 1989, o altă generaţie a spus despre sine că este „de sacrificiu“. Numai că, de data asta, adăuga: „Ne-am săturat! Nu mai vrem să fim o generaţie de sacrificiu“. Am observat că cei de o seamă cu mine spuneau asta. Nu m-am simţit niciodată inclus, nu am simţit niciodată că am destinul cuiva „de sacrificiu“. 

n Printre pahare, în fum de ţigară boem, stimulat de zgomotul colorat al cîrciumii, prietenul meu bun îmi povesteşte necazurile amorului său. El are 48 de ani, ea are 24. Ea se comportă bizar, el nu înţelege şi a cam obosit. Mă trezesc spunîndu-i: „Generaţia asta a lor este pierdută. Iremediabil. Sînt insensibili, vor să fie cool şi sînt cold. Sînt inculţi şi dezabuzaţi încă înainte de prima experienţă care ar fi putut să-i facă să cunoască tristeţea. Sînt dependenţi de milioane de obiecte şi nu pot concepe viaţa dincolo de Internet. Nu avem nici o şansă să ne înţelegem cu ei. Am un sfat pentru tine: nu te mai lansa către femei care au sub 30 de ani. Tot ce e acum sub 30 e pierdut!“ Plec acasă tîrziu. În noapte, ninge fastuos. Pasul îmi e nesigur pe zăpada proaspătă. Mersul cere o anume încordare. Cu mîinile adînc înfipte în buzunare şi cu gluga trasă peste cap, am impresia că nu ninge peste mine, ci doar în faţa mea. Mereu în faţa mea. Gîndul mi-a mers la fragmentul acesta din A Moveable Feast, de după conversaţia în care Gertrude Stein a pus în veac eticheta unei mari generaţii: „În noaptea aia, în drum spre casă, mă gîndeam la băiatul de la garaj, mă gîndeam dacă nu fusese transportat şi el vreodată cu unul dintre acele Forduri pe vremea cînd fuseseră transformate în ambulanţe. Mi-am amintit cum le distrugeau frînele cînd coborau din munţi cu ele încărcate cu răniţi, cum mergeau într-a-ntîia cu frîna de mînă trasă şi-n cele din urmă ajungeau să folosească şi marşarierul şi cum ultimele maşini au fost azvîrlite în prăpastie pentru a fi înlocuite cu acele Fiaturi mari care aveau cutii de viteză de tip H şi frîne de metal. M-am mai gîndit la miss Stein şi la Sherwood Anderson, la egoism şi la lenea de a gîndi, amîndouă opuse disciplinei, după care m-am întrebat care dintre cele două generaţii are dreptul să spună despre cealaltă că e pierdută“. Mi-am adus aminte de tînăra iubită a prietenului meu. Zîmbet fin, ten proaspăt, ochi limpezi, voce primăvăratecă, mers de balerină. Şi m am întrebat: care dintre cele două generaţii are dreptul să spună despre cealaltă că e pierdută?