Generaţii. În România
Reuşesc destul de rar să urmăresc un film românesc de la cap la coadă, chiar atunci cînd e vorba despre cele premiate şi lăudate de experţi internaţionali. Am mereu impresia că actorii noştri zbiară nemotivat (faptul mă oboseşte teribil!) şi că înjură (la fel ca şi în proza nouă!) complet gratuit. În sfîrşit, poate nu am eu ochiul format, poate că sînt depăşit. Recunosc totuşi că unele producţii recente mi-au plăcut şi am deja chiar o listă de regizori autohtoni preferaţi. Nu demult, am revăzut un astfel de film şi am fost la fel de încîntat ca la prima vizionare. Mă refer la coproducţia europeană din 2009 regizată de Răzvan Rădulescu şi Melissa de Raaf:
Este o peliculă absolut remarcabilă, fără urmă de artificialitate artistică şi cu un joc excelent al actorilor (în frunte cu titulara Ozana Oancea), lipsit el însuşi de teatralitatea fadă către care unii „monştri sacri“ ai scenelor noastre sînt puternic înclinaţi. Subiectul cucereşte prin aparenta lui simplitate. O femeie de 40 de ani, emigrată de ani buni în Olanda (cu copil şi un fost soţ acolo), îşi vizitează, scurt, familia bucureşteană. La întoarcere, condusă de mama ei, ajunge prea tîrziu pentru a mai fi acceptată la
şi pierde avionul. Fundalul dramei îl constituie deruta personajelor la Otopeni. Pe de o parte, Felicia ar pleca aproape în orice condiţii (o aşteaptă copilul în Olanda), pe de alta, mama ar dori să o mai reţină puţin la Bucureşti. Contrariată de suma enormă (peste o mie de euro) pe care ar trebui să o plătească dacă ar accepta un nou bilet
la cursa de seară, Felicia se lasă convinsă să mai rămînă o zi.
Exuberantă, mama are deja strategia reîntoarcerii bine definită în minte: „va scoate puiul din congelator“, îl va anunţa pe Papa (rămas acasă, din cauza recentei operaţii de cancer de pancreas) şi o va chema la masă şi pe Iulia (sora din Bucureşti a Feliciei – „realizată“ în România). De altfel, cele două o sună chiar pe Iulia pentru a veni să le ia, cu maşina, de la aeroport. Dacă pînă acum tensiunile dintre mamă şi fiică erau doar intuite (Felicia nu poate suporta convenţionalismele părinţilor ei, retardul istoric în care se complac – încă trăiesc, mental, înainte de 1989 –, excesul lor de afectivitate, şi răbufneşte frecvent, punîndu-i la punct), în intervalul aşteptării Iuliei, un antagonism cultural se creionează plenar. El reprezintă miza valorică a filmului şi asupra lui merită să ne oprim. Felicia resimte legătura cu România (prin familie) ca pe o povară fatidică, de care nu poate scăpa şi care o împiedică să fie/să devină olandeză pînă la capăt (în pofida integrării sale profesionale şi sociale în civilizaţia de adopţie!). Nu mai poate suporta observaţiile părinţilor, grija lor ridicolă, vizitele acasă, mesele absurd de îmbelşugate de aici, comparaţia cu sora „realizată“ ş.a.m.d. Pe scurt, refuză să mai fie copilul rătăcit (emigrat) şi neîmplinit.
Spune, la un moment dat, plîngînd, o frază de mare încărcătură psihologică, la care mama nu are vreun răspuns: „De ce să mai faci copii dacă nu poţi să-i susţii şi să-i direcţionezi mai apoi în viaţă?“ Iulia şi soţul său apar, oportun, şi le iau pe cele două acasă. Ultimul cadru din film ni-l prezintă pe Papa (slab şi amărît) deschizînd uşa apartamentului. Toţi intră voioşi, mai puţin Felicia, care răspunde la telefon şi întîrzie pe coridorul blocului. Vorbeşte, în olandeză, cu fiul ei Marc (exasperat, se pare, de întîrzierea mamei cu încă o zi). Acest cadru este absolut extraordinar. Absorbită de dialog, Felicia nu bagă de seamă că bătrînul bolnav a rămas în uşă, aşteptînd, deşi nu înţelege o iotă din ce spune fiica lui acolo. Într-un tîrziu, observînd prelungirea conversaţiei cu Marc şi slăbit de efort, el se retrage, lăsînd însă uşa deschisă în urma sa. Nu cunosc nici o altă imagine artistică – din spaţiul intelectual romănesc – care să sugereze mai bine, la ora actuală, scindarea mentalitară pe care o trăim. S-au creat, în ultimele decenii, două culturi, două Românii, care îşi retează, treptat, punţile de comunicare şi interacţiune. Le-am putea numi „cultura abandonatului bătrîn“ şi „cultura emigratului tînăr“.
Fiecare dintre ele se luptă cu fantasmele, frustrările, nefericirile şi aşteptările proprii, însă aceste fantasme, frustrări, nefericiri şi aşteptări sînt din ce în ce mai diferite, pierzîndu-şi, zilnic, puţinele puncte de rezonanţă. Acuzaţia cumplită adusă de Felicia mamei (de ce să faci copii, dacă nu-i poţi susţine ulterior?) devine, prin iradiere, acuzaţia unei întregi generaţii (a faimoşilor „decreţei“) supuse ostracizării socio-economice şi împinse apoi la exil. Cum poate o societate să dezvolte complexul obsesional al natalităţii, cînd ea se întemeiază
– pe dispreţul şi ridiculizarea vieţii umane în ansamblul său, cînd ea îşi idolatrizează, pervers, disfuncţionalitatea şi disoluţia? O întrebare teribilă, lipsită, desigur, de răspuns, cu atît mai mult cu cît noi nu căutăm – să recunoaştem – niciodată răspunsul, dilema şi suspensia meditativă fiind mediul nostru propice de fiinţare. Înduioşător totuşi, copleşitor chiar, din punct de vedere emoţional, rămîne faptul că acest copil „dorit cu ardoare“, deşi, paradoxal, „alungat“ în lume să-şi găsească rostul, are în spatele lui o uşă deschisă. Probabil singura pe care poate intra, cu adevărat, nestingherit. Şi la care poate reveni oricînd.
Istoreme