Garduri şi îngrădiri
Aşa e întotdeauna, pînă nu te loveşti cu capul de pragul de sus, nu îl vezi pe cel de jos. În cazul meu a fost oarecum invers: pînă nu mi-am agăţat pantalonii într-un gard dintre cele care înfloresc în jurul spaţiilor mai mult sau mai puţin verzi ale Bucureştiului, nu am observat această invazie urbană obstinată. Şi nu am înţeles de unde vine obsesia recentă a unui amic pentru garduri şi îngrădiri.
Să nu îmi spuneţi iarăşi că aşa e ţăranu’ român, pune garduri unde apucă, deoarece nu este adevărat. Există zone cu garduri înalte şi zone aproape fără gard, dar totdeauna înscrise într-un peisaj cultural specific, mai mult sau mai puţin îngrijit. E adevărat însă că, după 1990, şi gardurile au intrat în tranziţie. Îmi aduc aminte de peisaje idilice în care apăruseră peste noapte ţarcuri bine îngrădite, dar care nu îngrădeau nimic altceva decît o declaraţie de proprietate: aici va fi casa mea! Şi cu toţii am strîmbat din nas la gardurile masive care au început să despartă de privirile vulgului vilele interzise ale noilor îmbogăţiţi. Acum însă gardurile şi gărduleţele par a fi intrat în preocuparea estetică a edililor, ca element şic de mobilier urban. Dacă te uiţi pe site-urile unor primării – sau pe articolele din presă referitoare la acestea – te cruceşti cîţi bani se duc pe comenzi de „garduri bordurate“ sau altminteri stilizate! Gospodarii blocurilor par a fi cuprinşi şi ei, uneori, de această febră a gardofiliei. Aflăm astfel din presă că „Primăria clujeană a primit 1581 de solicitări de la Asociaţiile de locatari, dar pînă acum s-a ajuns abia la poziţia 148“. Aşa că cetăţenii Clujului trebuie să stea la coadă la garduri.
Semnalul l-a dat, ca de obicei, politicul, prin bătălia în jurul gardului de la Parlament, bătălie devenită imediat miză electorală şi strategică: cine e pentru gard, e cu noi, cine e împotriva gardului e şi împotriva noastră! Lucrurile au evoluat însă foarte mult de atunci, iar acum gărduriada vine tare pe urmele borduriadei. Gărduleţ, mîndria ţării/sectorului/cartierului, devine pe zi ce trece sloganul bunului edil. Se îngrădesc parcuri şi părculeţe, străzi şi colţuri de stradă, spaţii goale şi treceri frecventate de cetăţeni, totul de dragul a ceva frumos. Căci utilitar este doar rareori...
Pentru unii, aceste garduri sînt o necesitate. Ele pot proteja tufa de trandafiri sau stratul meu de ceapă dintre blocuri, sau să îi ţină pe copii cuminţi în ţarcul lor de joacă: „Măcar un gard mic să monteze, pentru că cei mici sînt neastîmpăraţi, vor să alerge“ – a declarat presei o mămică grijulie. Pentru alţii, gărduleţele astea pot fi de-a dreptul o calamitate: un localnic al Clujului, de pildă (cam beat, ce-i drept), s-a împiedicat de un astfel de gard şi a rămas înfipt cu gîtul în ţepii lui. „Dacă Primăria ar observa mai atent aceste garduri, ar putea vedea că partea superioară (cu ţepuşe) reprezintă un adevărat pericol, mai ales pentru copii“ – şi-au sărit atunci alţi părinţi. Li s-au alăturat în cor şi alte victime colaterale, care îşi lăsaseră de-a lungul timpului cîte o bucată din îmbrăcăminte între colţii acestor garduri comunitare. Dar nu asta e problema mea. Poţi să te împiedici şi de bordurile supraetajate şi să cazi în cap, cum mi s-a întîmplat mie zilele trecute, fără a fi cîtuşi de puţin în starea cetăţeanului din Cluj. Discuţia despre gradul de risc al gardurilor nu e treaba mea – ceea ce nu înseamnă că nu trebuie să fie treaba cuiva! Mă întreb, însă, de ce aceste gărduleţe oribile au devenit în ochii edililor „ceva frumos“ şi de unde pohta asta nouă de îngrădire cu orice preţ? Un gard este totdeauna o delimitare; dincolo de el e treaba ta, dincoace e al meu şi e treaba mea: ceapa mea, copacul meu, copilul meu... Un gard este astfel şi o marcă de proprietate, o declaraţie de luare în posesie. De asemenea, un gard ordonează, este şi un semn de ordine şi o semnătură a celui capabil să facă ordine, o înstăpînire şi o afirmare a stăpînului. Invers, un spaţiu neîngrădit este al tuturor, este liber, este fluid, în el poţi vedea cerul şi privi în ochi vecinul. Dar nu are stăpîn...
Pentru edili, gardurile devin astfel, se pare, nu atît un soi de „aici sînt banii dumneavoastră“, cît „aici e iniţiativa mea“, un teritoriu luat în stăpînire, marcat cu însemnele proprietarului şi expus ca o vitrină a acestuia. Pe un astfel de spaţiu de cîţiva metri pătraţi, la colţul unui bloc, îngrădit frumos cu gărduleţ, scria, de pildă, cu litere mai mari decît gardul: „Lucrare executată de Primăria sectorului doi!“. Iar Piedone se trage în poză sau îşi lasă măcar autograful lîngă fiecare astfel de amenajare urbană.
Iată însă că, la Timişoara, o peisagistă din Germania propunea acum un an Primăriei „un concept inedit“ de parc al copiilor, în care „să nu existe garduri“. Iar în Cluj se va construi începînd de anul acesta un „cartier de tip american cu case care vor avea o mică curte cu gazon, fără garduri“. Se prefigurează aşadar o nouă şi inedită „ciocnire a civilizaţiilor“...